Duminica Izgonirii lui Adam din Rai

,Apoi Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit, şi a pus acolo pe omul pe care-l zidise” (Facerea II,8).
Suntem fiinţe minunate pentru că am ieşit din mâna lui Dumnezeu, care ne-a plămădit cu Atotştiinţă şi multă dragoste. Suflet şi materie, o combinaţie şi dualiatate perfectă într-o hotărâre definitivă, paradigmă, Chip şi asemănare; ca să ne cunoaştem îndeajuns.
Ce pereche frumoasă: Pământ (Adam) şi Viaţă (Eva)!
,,Povestea” noastră este sfântă şi se desfăşoară în mijlocul naturii, adică în pământul din care am fost zidiţi, iar tabloul este însufleţit de prezenţa Sfintei Treimi, care ne-a dat suflet nemuritor. Aici în Rai este certificatul de naştere al umanităţii, semnat de însuşi Dumnezeu, şi tot în acest Loc Sfânt  începe Viaţa omului creat de Dumnezeu, şi căruia i s-a dat în stăpânire tot pământul (Facerea II, 7). 

,,Şi a luat Domnul Dumnezeu pe omul pe care-l făcuse şi l-a pus în grădina cea din Eden, ca s-o lucreze şi s-o păzească” (Facerea II,15). 
Grădina raiului nu este o născocire sau închipuire, ci a fost o realitate. Tigrul şi Eufratul o străjuiau, iar Gihonul (Gangele) şi Fisonul (Nilul), o îmbogăţeau, făcând din Orient leagănul civilizaţiilor după care au alergat imperii.
Acest loc a frământat culturi şi popoare cu rezonanţă în istorie, de la Sumer la Babilon, până în Golful Persic; s-au luptat crezând că se pot întoarce în ,,paradis” prin forţa ,,sabiei”. 
Istoricul Jordannes la jumătatea secolului al VI-lea localizează paradisul terestru în Orient şi în jurul anului 1165 împăratul bizantin Ioan al II-lea Comneanul, şi Papa Alexandru al III-lea primesc două scrisori de la regele mitic Ioan al Indiilor, care vorbeşte despre existenţa acestui paradis în regatul său. 
În cartea sa ,,Les grandes énigmes de l'univers“, Richard Henning caută acest paradis pierdut, alături de orientalistul german Albert Hernann şi englezul William Willcox.
După ipotezele lor paradisul este în Hidramatul arab, în ţara arborilor de tămâie aproape de aşezările Hit şi Anah. Şi Cristofor Columb  ajuns la gurile de vărsare ale Orinocolului din Asia Orientală, este convins că fluviul izvorăşte din paradis (Enigmele Terei vol II). 
,,Şi a făcut Domnul Dumnezeu să răsară din pământ tot soiul de pomi, plăcuţi la vedere şi cu roade bune de mâncat; iar în mijlocul raiului era pomul vieţii şi pomul cunoştinţei binelui şi răului (Facerea II, 9).
Centrul atenţiei se îndreaptă spre cei doi arbori, care nu au fost întâmplător sădiţi acolo. A fost un timp când toate erau ,,bune foarte” şi a fost minunat căci ,,era” vremea Lui Dumnezeu.
Cetăţeni ai raiului, dar cu libertatea de a alege. Şi de atunci mulţi îl acuză pe Creator că a ,,picurat” prea multă voinţă liberă în sufletul nostru!
Stătea în puterea protopărinţilor ca să nu moară şi povestea noastră continua altfel; desăvârşirea sau nemurirea! 
Doar Dumnezeu ştie cât a durat armonia şi fericirea!
,,Iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit! (Facerea II, 16-17). 
Liniştea paradisiacă a fost zdruncinată de sâsâitul unui ,,personaj” malefic, care se dedublează şi nu atacă  prototipul (modelul). Dialog pervers, aşa cum numai răul o face. Linguşitor, posesiv, ademenitor, încolăcit în ,,culise”. Sugestionează mieros  şi nu forţează, întreabă şi aşteaptă. Şiretlic diavolesc şi atunci şi azi. 
,,Şi a zis şarpele către femeie: Dumnezeu a zis El, oare, să nu mâncaţi roade din orice pom din rai?" Nu, nu veţi muri! Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul” (Facerea III,1-5). 
Propune mândria şi reuşeşte să strecoare în umanitate dorinţa lăcomiei şi a ,,puterii”, vrând să-l înlocuiască pe Dumnezeu. De ce nu i-a tentat Pomul care aducea Veşnicia? Să cochetezi puţin cu ,,şarpele viclean”, că tot  te-ai ,,săturat” de bine!  O singură poruncă trebuia s-o împlinească, ca să se desăvârşească, sau să se statornicească în Bine. Ai uitat Omule cu cine ai de-a face? A vrut uzurparea lui Dumnezeu şi de atunci încontinuu se răzbună michiduţă  pe noi, căci a fost aruncat pe pământ.
Şi Raiul era Acolo...Nu simţi pe pielea ta lupta dintre bine şi rău? Când  îţi bagi în cârd cu necuratul o păţeşti! Şi  Adam şi Eva aveau raţiune ,,sclipitoare” şi erau în preajma lui Dumnezeu... Răul ,,pricepuse” şi nu-şi permite să-l ademenească pe Adam, ci încearcă mieros să perturbe, şi să întrerupă Viaţa (Eva). Nu l-a onfensat pe Creator fiindcă era ,,păţit”, şi a strecurat veninul mândriei cu perfidie! 
,,De aceea femeia, socotind că rodul pomului este bun de mâncat şi plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit, pentru că dă ştiinţă, a luat din el şi a mâncat şi a dat bărbatului său şi a mâncat şi el (Facerea III.6). 
Am dat veşnicia şi ne-am înjugat cu moartea, precum este scris. Doamne, iartă-ne! Acum suntem conşţienţi de puterea lui sarsailă. 
Titlul acestei Duminici este Izgonirea lui Adam din Rai şi arată epilogul. 
Omul tentat de curiozitate şi ,,cunoaştere”, întinde mâna  şi alege materia. Nu ascultă porunca şi începe deja să moară. În felul acesta se desparte de Cerul Treimii şi Oştilor îngereşti, şi pactizează. La ce te poţi aştepta când faci un asemenea compromis, decât să suferi şi apoi să te întorci în pământul pe care l-ai primit moştenire!
Ce dramatic! Să pierzi atâtea daruri deodată... Acest pom al cunoştinţei binelui şi răului a schimbat într-adevăr  ,,soarta”  omenirii. Nu se pot scuza că nu li s-a dat toată ,,informaţia”, deoarece aveau ,,toate darurile” ca să fie perfecţi: ,,Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau bune foarte” (Facerea I, 31). 
Adam dovedise pricepere, era inteligent. Prin faţa lui trecuseră toate animalele pe care le numeşte, şi vrea însoţitor pe măsura lui. Şi a zis Adam: ,,Iată aceasta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său” (Facerea II,23). 
Vicleanul atacă mârşav şi ar fi trebuit să fie recunoscut pentru dedublarea graiului. Găseşte momentul potrivit, schimbă sensul poruncii, se arată inofensiv şi chiar intrigat că Dumnezeu vrea să aibă ,,subalterni”. 
Reuşeşte să-i strecoare ideea mândriei, de care ,,suferea” satan, schimbând raportul; propune egalitatea cu Stăpânul. Şi-a ales tertipul şi nu-l înjoseşte pe Dumnezeu, ci dimpotrivă Îl măguleşte. Aspectul amplificat de ispită produce pofta ,,fructului oprit”, pe care-l împarte bucuroasă cu bărbatul ei, uitând de poruncă. 
Ochii au început să perceapă senzorialul, acesta fiind începutul morţii, sau despărţirii prin neascultare. Şi astăzi genetica caută cu cercetare să afle cauzele şi mai ales să prelungească Viaţa; genele tinereţii şi ale bătrâneţii. Dumnezeu vine în,, răcoarea serii”. Dacă nu i-ar fi păsat de ei ,,stătea pasiv”. Glasul Părintelui Ceresc are de atunci un ecou Universal şi întreabă mereu;,, Şi a strigat Domnul Dumnezeu pe Adam şi i-a zis: Adame, unde eşti?” (Facerea III,9). Deja se fac simţite traumele căderii: raţiunea se întunecă şi nu-L mai recunosc de Tată, voinţa slăbeşte, iar sentimentul se perverteşte, încuibându-se frica. Li s-au deschis ochii şi au văzut că sunt goi! Mai mult, devine ţâfnos şi îi reproşează Creatorului. Aruncă vina unul pe altul şi apoi fiecare încearcă să se descotorosească de greşeală, învinuindu- l pe diavol. 
Omule, dacă te întorceai şi îţi mărturiseai greşeala, eram Mântuiţi! Ce zestre ne-aţi lăsat; o moarte care mănâncă neamul omenesc! Şi după atâta neascultarene Tatăl nostru, ne dă o Veste Bună: l-a Plinirea Vremii a trimis  pe Fiul, pentru că nu mai găseam Calea, Adevărul şi Viaţa! (Facerea III,15).
Timpul paradisului terestru încetează, poarta este păzită de înger cu ,,sabie de flacără vâlvâitoare” şi se vorbeşte deja de Raiul Ceresc, unde se intră doar cu pocăinţă şi ascultare, spovedanie şi împărtăşanie. Pedeapsa este împărţită proporţional cu vina: femeia va naşte în dureri şi va fi stăpânită de bărbatul ei, pământul va rodi spini şi pălămidă, omul în sudoarea feţei sale va căştiga pâinea cea de toate zilele, iar,, şarpelui” i se va ,,zdrobi” capul. 
,,De aceea l-a scos Domnul Dumnezeu din grădina cea din Eden, ca să lucreze pământul, din care fusese luat” (Facerea III,23).
Pentru Răscumpărarea noastră este trimis Iisus ca să scape ceea ce a mai rămas din căderea aceea şi să coboare la iad ca să-i slobozească. Omul este deja faţă-n faţă cu realitatea dură a naturii şi a materiei care nu-i mai ascultă şi vrea să-i înghită. Păcatul curgea ca într-o clepsidră plină cu ,,ţărâna” timpului. 
Am zice vorba filozofiei: ce folos că putea să nu moară? Drama se repetă  şi cu noi, suntem nestatornici, imprevizibili, ispita se ţine scai, nu ne dă pace şi mereu cădem; ,,I-a părut rău şi s-a căit Dumnezeu că a făcut pe om pe pământ” (Facerea V,6).
 Aveam dreptul să locuim, dar nici Dumnezeu nu ne-a putut ţine cu forţa! Şi de atunci, înaintea pământenilor se aşează Icoana lui Dumnezeu, ca omul să poată distinge Binele de rău... 
Nostalgia paradisului pierdut este un dor imens, şi credincioşii vor să se întoarcă Acasă! Păţaniile pământenilor împlinesc cu vârf şi îndesat vorbele grele rostite de Dumnezeu.  Aşa a pierdut omul Harul şi sfinţenia şi are nevoie de Taina Sf. Botez care şterge păcatul strămoşesc. ,,Şi izgonind pe Adam, l-a aşezat în preajma grădinii celei din Eden şi a pus heruvimi şi sabie de flacără vâlvâitoare, să păzească drumul către pomul vieţii” (Facerea III, 24).
Dumnezeu se manifestă, şi acum când i-a aşezat în ,,preajmă”, gândind că între timp se căiesc şi cer iertare! Le-a făcut ,,haine din piele” asemenea tunicilor (kathoneth), lucrate din piei de animale (Levitic VII,8) ca  să-i protejeze;„şi-a ascuns goliciunea de jur împrejur cu piei moarte“ (nekron dermates).
„De veşmântul cel de Dumnezeu ţesut m-am dezbrăcat eu, ticălosul, prin sfatul vrăjmaşului, neascultând porunca Ta cea dumnezeiască, Doamne. Ci Tu, Cel ce Te-ai întrupat din Fecioară în anii cei de apoi, chemându-mă, iarăşi adu-mă în Rai“ (cântare la slujba Vecerniei din Duminica izgonirii lui Adam din Rai).
Atunci când suntem botezaţi primim Veşmântul luminos... 
Dar păcatul îşi făcuse culcuş, iar scaraoţchi îi dădea târcoale ca să-l bage mai repede în pământ, ca nu cumva să bată la Poarta Raiului. Când au văzut unde au ajuns, au început să plângă cu amar, dar era prea târziu, căci; uşa s-a închis! Paginile Sf.Scripturi şi icoana ,,Izgonirii” prezintă dramatismul! Dacă îşi făceau acolo colibă Dumnezeu se milostivea. Bănuim că cel viclean din nou le-a şoptit; eşti rege ce te milogeşti aşa, nu vezi că nu te iartă... Ai ,,viaţa” înainte, te vei descurca singur... şi la nevoie te ,,ajut”... Nu te mai înjosi! 
A simţit vinovăţia şi s-a ascuns. Să crezi că poţi fugi de Dumnezeu, deja este o glumă proastă. Şi-a pierdut orientarea şi vedea că umbra îl însoţeşte. Ce devastator este păcatul! Discuţia cu şarpele şiret le-a furat nemurirea. Şi astfel a ajuns omul pribeag, purtând cu el dorul Raiul pierdut. Îl caută de atunci cu privirea spre Răsărit, deşi fuga duce spre miazănoapte. Iconografia Bisericii zugrăveşte acest moment în care  Adam plânge la porţile Raiului, păcatul neascultării. O dramă a căderii şi osteneala duhovnicească a ridicării. Între lumea nevăzută şi cea văzută era o prăpastie mare pe care a deschis-o păcatul, ca nimeni să nu poată trece dintr-o parte în alta fără pocăinţă. Cu această zi numită şi Duminica Iertării, începem din nou drumul spre Rai şi Înviere: cu post şi rugăciune să strângem ,,comori” adevărate! Odinioară catehumenii făceau acest exerciţiu pregătitor, ca şi un stagiu,  pentru a fi vrednici de primirea Sfintelor Taine, şi după ce erau botezaţi  puteau participa împreună cu cei credincioşi  la toată slujba Sfintei Liturghii. ,,În Biserica slavei tale stând, în cer ni se pare a sta, Născătoare de Dumnezeu, ceea ce eşti uşă cerească; deschide-ne nouă uşile milei tale".
Este cântarea de la Utrenia din prima zi a Postului Mare, o conştiinţă a pribegiei pe care creştinul trăitor o are în tot timpul vieţii, ştiind că există un drum care-l duce în Rai. ,,la ce bun să întârzii pe pământ şi să te mistui aici când gândul nostru este la o prietenie în ceruri?” (epitaful Sf. Grigorie Teologul). 
Acum nu mai sunt obstacole şi nici limite între cer şi pământ, findcă Calea ne-a arătat-o Hristos, Noul Adam; şi pe ea coboară îngerii, merg sfinţii şi cei credincioşi. Pentru a primi Împărăţia Cerurilor trebuie urmat îndreptarul poruncilor şi Evanghelia, deoarece acelaşi Arhanghel Mihail păzeşte porţile Raiului. Catapeteasma Bisericii desparte şi acum Sf Altar de naosul Bisericii, iar pe uşa diaconească din stânga este pictat  Arhanghelul Mihail, ca să oprească intrarea celor nevrednici. Şi numai la Sfinţirea Bisericii împreună cu  toată lumea, şi partea femeiască intră în Sfântul Altar, ca să guste din ,,bunătăţile” Raiului. 
Cine nu ascultă de Domnul şi nu are rostul cumpătări la ,,toate”, pierde sensul vieţii, darurile; şi se rătăceşte, lăsându-se păcălit. Plecarea din Rai este o pribegie asumată. ,,De aceea, precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa şi moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit în el” (Romani V, 12).
Şi ca să înţelegeţi tragedia veacurilor, în catacombe creştinii au cântat imnul Vecerniei: ,,Lumină lină a sfintei slave a Tatălui ceresc”... Aceeaşi Lumină o aşteptăm din Mormântul Învierii de Sfintele Paşti, pentru că luminează pe tot omul care umblă în întuneric. Diferenţa dintre Paradis şi lumea înconjurătoare, dintre Bine şi rău, o percepem noi, urmaşii lui Adam, când dăm de necaz şi Îl căutăm ,,în răcoarea serii” pe Dumnezeu,  ca să nu pierim definitiv. Acum ştim în ce ,,timp” ne găsim şi trebuie să ne trezim, căci Mântuirea este mai aproape ca oricând! 
,,Noaptea e pe sfârşite; ziua este aproape. Să lepădăm dar lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii” (Romani XIII,11-12). 
Evanghelia acestei Duminici ne vorbeşte despre iertare aproapelui, despre postul cel adevărat şi comoara pe care trebuie s-o strângem în ceruri ca să ne mântuim sufletul. ,,Că de veţi ierta oamenilor greşealele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc... Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii... Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, Ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti... şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie.. Ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură. Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta”.  (Matei VI,15-21).
Începem Canonul cel Mare mâine, în prima săptămână a Postul Mare şi-l continuăm în a cincea săptâmână cerându-ne iertare, ca să avem parte de Rai.  Să citim cu evlavie Sfânta Scriptură şi vom vedea cine suntem şi Cine a pregătit  Calea, şi a întemeiat Biserica! 
Nostalgia Raiului pierdut ! (Nostos-întoarcere şi algos-durere ).
Un regret că nu mai poţi ajunge uşor, unde ai fost cândva, şi eşti cuprins de o tristeţe a înstrăinării. Un sentiment al dorului de patria cerească după care tânjeşte sufletul nemuritor.
,,Dumnezeu l-a făcut pe om inocent, drept, virtuos, lipsit de supărare, fără grijă, luminat de toată virtutea, încărcat cu toate bunătăţile, ca o a doua lume, microcosmos în macrocosmos, un alt înger închinător, compus, observatorul lumii văzute, iniţiat în lumea spirituală, împăratul celor de pe pământ, condus de sus, pământesc şi ceresc, vremelnic şi nemuritor, văzut şi spiritual, la mijloc între măreţie şi smerenie, acelaşi, duh şi trup; duh din pricina harului, iar trup din pricina mândriei; duh, ca să rămână şi să laude pe binefăcător; trup ca să sufere şi, prin suferinţă, să-şi amintească... când se mândreşte cu măreţia. Condus aici, în viaţa prezentă, dar mutat în altă parte, adică în veacul ce va să fie; iar termenul final al tainei este îndumnezeirea. (Sf. Ioan Damaschin).