Invitati

Eroii martiri de la Tuzla (galerie foto)

Ziua de 24 decembrie 1989 se anunţa mai frumoasă decât ziua precedentă, cu un cer senin şi doar câteva pâlcuri de nori, ca nişte fuioare albe ce pluteau deasupra aerodromului de la Tuzla. Aerodromul se retrezea la viaţă după încă o noapte zbuciumată, de nesomn, nelinişte şi stres. REVOLUŢIA ROMÂNĂ era în plină desfăşurare. 
 
La prima oră a dimineţii, echipajele elicopterelor PUMA nr. 82 şi PUMA nr.89 s-au prezentat la pista unde tehnicienii pregăteau aparatele de zbor pentru o nouă misiune. Probabil tot o misiune de cercetare aeriană şi vânătoare liberă, cu respectarea condiţiilor de interdicţie a utilizării staţiei radio. Zbor la vedere, la joasă înălţime. Echipajele erau aceleaşi ca în ziua precedentă: PUMA nr. 82: maiorul Dumitru Toma - pilot prim (şi comandantul formaţiei), căpitanul Aleodor Rusu - pilot secund, maistrul militar Nicolae Popa - mecanic de bord (şi trăgător) maistrul militar Stroe Donosa - trăgător, maistrul militar Gheorghe Bădăliţă - armurier (şi trăgător), PUMA nr. 89: locotenent-colonelul Eftimie Serghei - pilot prim, căpitanul Mihai Enache - pilot secund, maistrul militar Ştefan Petrea - mecanic de bord (şi trăgător), maistrul militar Gheorghe Deleanu - trăgător. La cel de-al doilea elicopter intervenise o schimbare de ultim moment: căpitanul Mihai Enache îl înlocuise pe căpitanul Titus Iliescu, soarta jucând şi în acest caz un rol macabru.
 
Când s-a apropiat de elicopter, Mihai Enache, zis „Capaşone“, cu firea lui veselă şi pus mereu pe glume, s-a adresat lui Serghei: „Lasă că mă sacrific eu!“ În punctul de conducere al zborului (PCZ) se aflau: maiorul Paul Constantinescu, conducător de zbor, maiorul Vasile Magdalena, ajutor conducător zbor, căpitanul Viorel Bătinaş, navigator, împreună cu toată echipa de start.
 
Înainte de a ajunge la pistă, Paul fusese chemat de comandant în Punctul de Comandă (PC) unde, faţă în faţă, primise ordinul misiunii din acea zi. Ordinul suna cam aşa: „Cercetare aeriană şi vânătoare liberă în zona Adamclisi - Ion Corvin cu două elicoptere echipate complet pentru luptă în condiţii de interdicţie a utilizării staţiei radio. Zborul se execută la joasă înălţime şi la vedere. Există informaţii că un elicopter neidentificat a fost descoperit pe radar în zona Adamclisi“. După primirea ordinului, Constantinescu l-a trimis pe Viorel Bătinaş să transmită personal comandantului formaţiei ordinul de decolare.
 
După primirea misiunii, piloţii celor două echipaje au trecut la verificarea exterioară a aeronavelor şi apoi au urcat în cabine. S-au prins în centurile scaunelor şi au făcut un scurt control radio cu Punctul de Comandă (PC) şi Punctul de Conducere Zbor (PCZ). Trebuie să reamintesc că cele două elicoptere erau înarmate cu câte două blocuri de proiectile reactive nedirijate (PRND) calibrul 57, două tunuri de calibrul 23 mm, în gondole, pe lateralele botului şi câte două mitraliere calibrul 12,7 mm fixate cu ţevile în afara uşilor întredeschise. Maiorul Dumitru Toma, comandantul formaţiei, a apăsat butonul de radio-emisie:
- TOSCA START aprobaţi pornirea.
- Aprob!...
 
Paul Constantinescu era promoţie 1976 a Şcolii Militare de Ofiţeri Activi de Aviaţie „Aurel Vlaicu“ de la Boboc, secţia naviganţi. Zburase încă din liceul militar planorul „Blanik“ la aviaţia sportivă, apoi avionul clasic Zlin 526 F în anul I de şcoală militară şi elicopterul IAR-316 B „Alouette“ în anul II şi III. După absolvire, a fost repartizat la unitatea de la Tuzla, unde a făcut multe ore de zbor în misiuni aviochimice până în anul 1981, când a plecat în Angola ca instructor de zbor. În anul 1987, după absolvirea Academiei Militare, a fost promovat comandant de escadrilă la Regimentul 59 Elicoptere Tuzla apoi, în anul 1989, a fost numit locţiitorul comandantului pentru zbor…
 
Mecanicii de bord au coborât pentru o ultimă verificare exterioară a aeronavelor şi apoi au urcat repede, fiecare pe scaunul său.
- Totul normal la bord, aprobaţi decolarea, a cerut comandantul formaţiei.
- Aprob decolarea. Vânt din sud cu 6 m/s, cer senin.
 
„Tomiţă“ şi-a aruncat ochii pe ceasul de la bord, care arăta opt şi cinci minute, ora decolării. Pumele s-au ridicat în acelaşi timp de la sol, s-au rotit cu botul în vânt şi, la câţiva metri înălţime, au luat viraj chiar deasupra hangarului.
- Lasă mai mult spaţiu între noi, i-a transmis maiorul Toma lui Serghei.
 
PUMA 89 a redus puţin viteza, rămânând eşalonat la o distanţă de siguranţă, aproximativ cincizeci de metri. Cele două elicoptere au zburat paralel cu drumul naţional, unul în spatele celuilalt, iar la intersecţia spre Costineşti au virat uşor dreapta spre Topraisar, menţinând direcţia Cobadin. Comandantul de echipaj l-a informat şi pe navigatorul de serviciu din PC:
- TOSCA, sunt PUMA 82, am decolat cu formaţia pe cap-compas 180 de grade.
- Confirm! Limităm convorbirile.
 
Restricţiile radio, convorbirile între echipaje şi cei de la sol, s-au menţinut pe toată perioada cât s-au desfăşurat evenimentele din decembrie 1989.
 
Cele două elicoptere zburau într-o formaţie largă, elicopterul PUMA 82 în faţă, iar elicopterul PUMA 89 în spate, la cincizeci de metri. Oamenii din cele două echipaje, ofiţerii piloţi şi tehnicii, erau destul de marcaţi de efectuarea acelui zbor. Ei trebuiau să caute, conform ordinului primit, un elicopter necunoscut în condiţiile în care, în toată ţara, se trăgea cu muniţie de război asupra aşa-ziselor aparate de zbor inamice. Iar zvonurile circulau repede, dintr-un colţ în altul al ţării, accentuând astfel şi mai mult starea de incertitudine şi confuzie generală.
 
Zburau la o înălţime de aproximativ treizeci de metri, la vedere, urmărind reperele de pe sol. De la Cobadin au menţinut cap-compas 270 grade spre Ion Corvin şi localitatea Oltina. Serghei, cu elicopterul PUMA 89, l-a urmat la mică distanţă. Îl şi vedea în faţă pentru că timpul era bun pentru zbor. Dar îl mai şi pierdea din vedere pentru că zona dintre Adamclisi şi Ion Corvin era o zonă împădurită, plină de dealuri şi văi. Piloţii erau la fel de concentraţi ca în toate zborurile din acele zile iar oboseala şi stresul îşi puneau amprenta pe chipurile lor. Nu vorbeau între ei, ci executau mecanic anumite mişcări de cuplare-decuplare a contactelor de pe bord.
 
După ce a cercetat la vedere suprafaţa împădurită din apropiere de Adamclisi, maiorul Toma a hotărât continuarea zborului spre Oltina. Au trecut peste un deal, cam în dreptul localităţii Viile când, deodată, pilotul secund Aleodor Rusu a simţit un zgomot ciudat. El a avut senzaţia că se trage asupra lor. A raportat şefului de echipaj:
- Se trage în noi? Aţi simţit ceva?
Maiorul Toma a devenit mai atent la sunetele din jur. I-a răspuns:
- Nu, n-am văzut şi n-am simţit nimic. Ia să-l apelăm pe Serghei!
- Serghei, voi aţi văzut ceva? Aţi simţit că se trage de undeva?
Şi apoi a auzit o explozie, undeva la sol. A înclinat elicopterul în viraj şi a auzit la radio apelul navigatorului din Punctul de Comandă:
- PUMA 82, sunt TOSCA, control radio.
- Confirm! Totul normal.
- PUMA 89, sunt TOSCA, control radio.
Dar Serghei n-a răspuns. Maiorul Toma l-a apelat şi el pe indicativul militar. Niciun răspuns. Atunci l-a apelat pe nume: „Serghei, Serghei, răspunde dacă mă auzi!“
 
După ce au ieşit din virajul de întoarcere, un viraj de 180 de grade, au observat de la distanţă o trombă mare de fum. S-au apropiat mai mult şi au văzut toţi că era elicopterul PUMA 89 după numărul de pe coada ruptă şi aruncată la câţiva metri distanţă. Elicopterul era căzut pe roţi, în poziţie orizontală, iar de jur împrejurul lui se formau rotocoale de fum dens ce se ridicau spre cer. „Tomiţă“ a pilotat elicopterul cât mai aproape. Spera că, poate, unul dintre colegii de zbor se salvase. Dar nu a văzut nimic. Doar fumul, negru şi dens. Ținea elicopterul din comenzi la câţiva metri de sol, îl rotea din paloniere, înainte, înapoi până au izbucnit flăcările. PUMA 89 era îmbrăcat într-o mantie de foc. Părea o glugă de coceni care arde. Maiorul Toma a tras de manşă, s-a îndepărtat puţin, a luat înălţime şi a intrat în viraj în jurul acelui glob de foc. Știa că în interiorul lui se aflau toţi membrii echipajului, colegii lor, captivi într-o minge de foc. Și ardeau de vii. Tomiţă, Ali, Popică, Donosa şi Bădăliţă nu puteau face nimic pentru a-i salva. Priveau neputincioşi la „spectacolul“ tragic ce se derula în faţa lor. Toţi membrii echipajului de pe PUMA 82 erau cu ochii în lacrimi până au început exploziile muniţiei de la bordul lui PUMA 89. „Tomiţă“ a tras mai mult de maneta de pas pentru a se ridica la o înălţime de siguranţă, înălţime de la care elicopterul căzut părea un arici uriaş cuprins de foc şi explozii…
 
După încă două viraje mai largi, au luat cap-compas către aerodromul Tuzla, zburând cu viteza maximă la cincizeci metri de sol.
- PUMA 82, sunt TOSCA, control radio.
- Vin spre casă, a răspuns maiorul Dumitru Toma.
- PUMA 89, sunt TOSCA, control radio.
Tot fără răspuns. Atunci, maiorul Toma a răspuns:
- PUMA 89 nu mai este.
Când s-au apropiat de pistă şi au cerut aprobarea pentru aterizare, maiorului Paul Constantinescu parcă i se pusese un nod în gât. A confirmat cu greu aterizarea. Ştia sigur că se produsese o catastrofă.
……………………………………………………………………………………………
 
Imediat după producerea evenimentului, s-a trecut la analiza cauzelor. S-a luat în calcul şi că cele două elicoptere ar fi tras unul în altul. Dar acest calcul „impus“ a căzut. La numărarea muniţiei de pe PUMA 82 nu s-a găsit niciun cartuş lipsă. În urma anchetei ce a urmat, s-a concluzionat că elicopterul ar fi fost doborât. Era doar o supoziţie. O enigmă ce a rămas, ca multe altele, de la zilele fierbinţi ale REVOLUȚIEI până în ziua de azi. Echipajul elicopterului IAR-330 H PUMA cu numărul 89, număr parcă predestinat, a fost declarat ECHIPAJ MARTIR şi militarii avansaţi în grad post-mortem. Cei decedaţi au fost înmormântaţi cu onoruri militare în Cimitirul Central Constanţa şi au devenit eroi. Pentru noi, cei de azi, şi pentru eternitate.
 
Despre Nelu Enache 
 
Căpitanul comandor de aviaţie (r) Nelu Enache s-a născut pe data de 3 septembrie 1954, în comuna Puieşti, judeţul Buzău. A urmat Liceul Militar „Ştefan cel Mare“ din Câmpulung Moldovenesc. În acest timp, a frecventat cenaclul literar din liceu şi a publicat versuri în revista literară „Orizont“. În perioada 1973-1976, Nelu Enache a urmat Şcoala Militară de Ofiţeri Activi de Aviaţie „Aurel Vlaicu“ din localitatea Boboc, judeţul Buzău. În anul 1976, a fost repartizat la Unitatea Militară 0210 Tuzla, care era cantonată pe Aerodromul Mihail Kogălniceanu sub denumirea de Escadrila 141 Elicoptere. Aici a deţinut, până în anul 1983, funcţia de conducător de zbor pe Platforma de foraj marin „Gloria“. După anul 1983 a fost mutat la Regimentul 57 Aviaţia de Vânătoare Mihail Kogălniceanu, pe funcţia de ofiţer navigator Escadrila a doua MIG 23. Munca şi talentul său în arta scrisului au fost răsplătite la Concursul Naţional de Poezie din 1979, unde a obţinut locul I. În anul 2002, a devenit ofiţer în rezervă cu gradul de căpitan comandor. În prezent, activează în Asociaţia APRIA, filiala Constanţa, care se ocupă de promovarea istoriei aeronauticii.
 
Citeşte şi: 
 
Nelu Enache, despre aviaţia de la Constanţa „Unitatea de la Mihail Kogălniceanu era considerată cea mai bună din ţară, înzestrată cu cele mai noi avioane“

Nelu Enache, file din istoria aviaţiei militare române
 

Ti-a placut articolul?


Nume:

Email:

Comentariu*:

Articole asemanatoare

Rugă pentru tata Ucis de anglo-americani (galerie foto)

30 Mar 2018 1683

Omagiu eroilor căzuţi la Revoluţia din decembrie 1989

22 Dec 2012 1200

Martirii Revoluţiei (video)

24 Dec 2010 1260