Generalul Marcus Ulpius Traianus (53-117) a fost succesorul tatălui său adoptiv, împăratul Nerva (96-98), în timpul domniei sale Imperiul Roman atingând apogeul puterii sale. Ca urmare a victoriei din Dobrogea din timpul primului război dacic (101-102), el a construit un monument triumfal și a fondat orașul Tropaeum Traiani în actuala comună Adamclisi din sudul județului Constanța.
Izvoare scrise
Din păcate, memoriile împăratului s-au pierdut, iar istoricii contemporani
Gaius Cornelius Tacitus (56-120) și
Gaius Suetonius Tranquillus (69-122) s-au oprit în lucrările lor la sfârșitul domniei lui
Flavius Domitianus (81-96). Cele mai importante surse literare sunt
Romaika/
Istoria Romei în greacă a lui
Lucius Cassius Dio (c.150-c.235) și
Rerum gestarum libri/
Cronica evenimentelor a lui
Ammianus Marcellinus (330-395), care l-a continuat pe Tacitus.
Știri disparate au rămas de la contemporanul său
Gaius Plinius Caecilius Minor/cel Tânăr (61-113) și ulterior de la
Sextus Aurelius Victor (320-390), Eutropius (sec.IV), împăratul Iulian Apostatul (361-363), dar ele sunt completate de un mare număr de izvoare arheologice.
Familia
Traianus s-a născut la 18 septembrie 53 în
municipiul Italica (lângă Sevilla) din
provincia Hispania Baetica. Era fiul unui cetățean roman cu același nume și al unei localnice rămase necunoscută. Originea și locul nașterii i-au determinat pe istoricii antici să-l numească „
hispan”, el fiind primul împărat roman născut în afara Italiei.
Traianus-tatăl a fost un militar capabil, fapt pentru care a fost recompensat cu funcția de
consul și ulterior cu cea de
guvernator al Siriei.
Militarul Traianus
Traianus fiul și-a început cariera militară cu gradul de
tribun militar chiar sub comanda tatălui. Deși legea îi permitea să servească doar un singur an în armată, fiul a activat ca ofițer 10 ani în legiunile din
Siria, unde a participat la campanii, manevre și construcții de drumuri și fortificații. El s-a remarcat prin rezistența fizică, gândire și acțiune rapidă, în canicula
deșertului sirian, unde mărșăluia alături de ostași. Chiar și la bătrânețe se va întrece cu cei tineri la traversarea înot a
Eufratului în campania din
Mesopotamia/Irak. Astfel explica istoricul
Dumitru Tudor (1908-1982/Universitatea București) marea popularitate a lui Traian în rândurile armatei, instituția pe care se baza puterea împăraților romani.
Dio Cassius ne descrie modul în care Traianus și-a impus autoritatea asupra militarilor: „
Dacă era iubitor de războaie, se mulțumea cu victoria, cu umilirea dușmanului și cu sporirea teritorială a statului roman; căci sub domnia lui nu s-a întâmplat, cum se face de obicei în asemenea împrejurări, ca soldații să se îngâmfeze și să comită excese. Așa de ferm domnea peste militari și de aceea pe bună dreptate Decebal se temea de el”.
Grija sa față de soldați s-a manifestat impresionant în timpul bătăliei de la
Tapae (101) din
primul război dacic, când pierderile au fost atât de mari, încât chiar și Traian a trebuit să-și rupă hainele pentru a se bandaja răniții, așa cum apare și pe
Columna din
Forul ce-i poartă numele.
Traian a fost autorul unor apreciate
regulamente militare, care au stat la baza tratatelor militare scrise de către
Hyginus în
sec. II și
Vogetius în
sec. IV. Din Siria a fost transferat pe
frontiera germanică a Rhinului, apoi a ocupat funcții civile la Roma. A revenit în armată la comanda
Legio VII Gemina din
Hispania, pentru ca ulterior să primească funcția de guvernator al provinciei natale. În această calitate a zdrobit în
88 revolta lui Saturninus,
Domitianus răsplătindu-l cu funcția de
consul și apoi cu cea de
guvernator al Germaniei.
Adopția de către împăratul Nerva
La Rhin l-a surprins în octombrie 97 vestea adoptării sale de către bătrânul și bolnavul împărat Nerva, fapt care echivala cu desemnarea sa ca succesor. Un rol important în adopție l-a jucat sfatul fostului consul
Lucius Licinius Sura,
hispanic și el, care i-a devenit prieten și consilier.
Sura îl elogiase pe
Traianus în fața lui
Nerva pentru victoriile împotriva
germanilor, pentru care a primit titlul de
Germanicus. Sura considera că numai un militar cu caracterul și experiența lui
Traianus putea ține sub control cohortele
pretoriene (garda imperială), care îl regretau pe
tiranicul Domitian ce îi obișnuise cu daruri numeroase.
Iată cum îl portretizează
Dio Cassius pe
Traianus pentru a motiva alegerea lui ca succesor: „
Traianus era un om cu totul deosebit, mai ales prin simplitatea moravurilor sale. Avea un trup vânjos și înfrunta toate greutățile cot la cot cu ceilalți, iar cu sufletul era la înălțime, deoarece nici nu se lăsa purtat de îndrăzneala tinereții, dar nici împiedicat de bătrânețe. Nu invidia, nici nu nedreptățea pe nimeni, ci dimpotrivă, îi onora pe toți cei buni și-i înălța în demnități, de aceea nu nici se temea și nici nu ura pe nimeni. Nu-și pleca urechea la intrigi și nici nu cădea pradă mâniei. Se feri de a acapara bunurile altora și a face onoruri nedrepte.” În altă ordine de idei, personalitatea lui Traian era caracterizata de austeritate, camaraderie, corectitudine și simțul măsurii. În mod asemănător l-a caracterizat și
academicianul Vasile Pârvan (1882-1927/Universitatea București):
„Așa era mare, simplul, cumintele, modestul, neînvățatul spaniol, care era acum împărat al Romei.”
Împăratul la frontiere
Traian nu a plecat spre Roma nici în momentul adopției și nici la
moartea lui Nerva la 27 ianuarie 98, datoria determinându-l să rămână încă un an la
Rhin și la
Dunăre pentru a inspecta aceste frontiere naturale care despărțeau imperiul de doi puternici inamici,
germanii și
dacii. În schimb, i-a chemat la el pe principalii nemulțumiți dintre
pretorieni, pe care i-a judecat și executat. Acestea au fost printre puținele condamnări la moarte pe care le-a pronunțat, judecându-le prin prisma întăririi disciplinei militare. Ca urmare, și-a constituit o noua gardă personala din soldați din provincie, iar șefului acesteia i-ar fi spus: „
Să folosești spada ta pentru apărarea mea, dacă voi domni cu cinste; altfel să o întrebuințezi pentru pedepsirea mea”.
Împăratul la Roma
Abia in primăvara lui
99 a pornit spre
Roma, unde și-a făcut o intrare simplă, pe jos, fără lictorii din garda personală, în aclamațiile populației, senatorilor și cavalerilor. Lui Traian îi plăcea să se considere nu un cap încoronat, ci
primul dintre cetățenii statului, iubit și stimat de aceștia. Un istoric antic, la care face trimitere
Dumitru Tudor, observa că Traian a fost printre puținii împărați apărați de asasinate mai mult de dragostea publică și mai puțin de garda sa.
Popularitatea lui Traianus în rândurile romanilor reiese și din următorul pasaj din
Dio Cassius: „
Era dăruit de natura cu atâta înălțime de caracter, încât când a ridicat Circul cel mare din ruinele sale, puse pe el o inscripție în care arăta că l-a făcut astfel, ca să încapă în el tot poporul roman. Deci îi plăcea mai mult să fie iubit pentru aceasta decât onorat. Se purta cu blândețe față de popor și cu demnitate în relațiile sale cu Senatul; era iubit de toți, dar netemut de nimeni, în afară de inamici. Lua parte la vânătorile organizate de cetățeni, la ospețele, lucrările, proiectele și petrecerile acestora, ocupând adesea al patrulea loc la masă și nu se sfia să intre în casele cetățenilor fără gardă. Nu poseda la perfecție știința oratoriei, dar îi știa rostul și o folosea. Nu era nimic în care să nu se remarce.... el bea vin până se sătura, fără a se îmbăta, iar la petrecerile sale nu vătăma pe nimeni.”.
La
Roma, oraș cu 1 milion de locuitori, exista o categorie a plebeilor întreținuți de stat cu alimente și bunuri cu diverse ocazii. Prin măsuri favorabile agricultorilor și brutarilor și defavorabile speculanților de cereale, Traianus a putut adăuga pe listă 15 000 de nume de copii de plebei. De asemenea, a împărțit bani de trei ori în timpul domniei sale: 65 de dinari de plebeu la sosirea la Roma în 99; celelalte în anii 102 și 107 după victoriile din războaiele cu dacii, când fiecare plebeu a primit câte 500 și, respectiv, 650 de dinari. La aceste daruri trebuie adăugate și cele 123 zile de sărbători după victoria finală împotriva lui
Decebal. Astfel, el punea în practică ideea că poporul poate fi ținut sub control oferindu-i pâine și circ.
Împăratul și Senatul
Relația sa cu
Senatul a fost una de colaborare (
principatus et libertas), dar cu limite impuse de autoritatea sa de
imperator,
tribun al poporului și
Princeps Senatus (primul dintre senatori). Spre deosebire de predecesorii săi participa la ședințele instituției moștenită din epoca Republicii.
Dio Cassius ne spune că în scrisoarea trimisă
Senatului din Germania el se angaja „că nu va ucide, nici nu va dezonora pe un bărbat virtuos și acestea le-a întărit prin jurământ nu numai atunci, ci și mai apoi și s-a ținut de cuvânt, cu toate ca s-au urzit conspirații împotriva sa, căci din fire nu avea nimic suspiciune, nici viclean, nici aspru, ci îi iubea pe cei buni, îi primea cu blândețe și-i onora...”
Această atitudine contrasta cu modelul împăraților
tiranici, precum
Caligula (37-41),
Nero (54-68) și
Domitianus și se asemăna cu cel al împăraților care au știut să păstreze aparențele republicane ale statului ca
Augustus (44 î. H.-14 d. H.) și
Flavius Vespasianus (69-79).
Mai mult, puterea sa se va extinde și prin faptul că administrația provinciilor senatoriale (din interiorul imperiului) nu se ridica la nivelul celei a provinciilor administrate de delegați ai împăratului (de graniță), împăratul fiind nevoit să intervină și să trimită delegați ai săi și acolo. Un astfel de caz este cel al
provinciei Bitinia (nordul Turciei) unde l-a trimis pe
prietenul sau, Plinius cel Tânăr. S-a păstrat corespondența dintre cei doi, în care se reflecta calitățile de
administrator ale lui
Traianus, care era solicitat de
Plinius chiar și pentru probleme mărunte. Tot de la
Plinius a rămas și
Panegericul lui Traian, o cuvântare ținută în fața
Senatului și a lui
Traianus, în care îl elogia pe împărat pentru faptul ca a asigurat viața și existența pașnică a concetățenilor săi, că a suprimat
lex maiestatis, folosită de
Domitianus pentru a condamna la moarte persoane din înalta societate și a le confisca averile, că a pedepsit pe falșii denunțători, că informa mereu
Senatul despre principalele probleme ale statului etc.
Împăratul și imperiul
Dio Cassius ni-l prezintă pe
Traianus justițiarul, mai ales în cazurile guvernatorilor de provincii corupți: „
Cu toate că era bărbat iubitor de război nu se îngrijea mai puțin de alte datorii ale administrației, nici mai putin de ale justiției, ci, când în Forul lui Augustus, când sub porticul numit al Liviei, adesea și în alte locuri pronunța sentintele sale stând la tribună.”
În timpul domniei lui Traianus imperiul s-a reconciliat cu
filozofii, dupa ce înaintașii lui Traianus îi persecutaseră pe aceștia. Ca urmare,
grecul Dio Hrisostomul (40-120) va putea ține un discurs în fața lui Traian în care îi amintea acestuia despre datoriile împăratului fata de supușii săi.
Dio îl compara pe Traianus cu
zeul Hercules, muncitor și supus ordinelor lui
Jupiter, zeul suprem.
În domeniul religios, Traianus s-a arătat credincios
tradițiilor romane, având ca zei preferați pe
Jupiter,
Hercules, zeii
lari (ai casei), fiind tolerant cu
cultele orientale, deși acestea începuseră să se răspândească și la
Roma.
Marea problemă cu care se confrunta împăratul a fost cea financiară. Rezervele acumulate de înțeleptul
Vespasianus fuseseră cheltuite fără limite de tiranicul
Domitianus. Cu toate acestea, Traianus avea planuri mari, așa cum spune
Dio Cassius: „
Cheltuia sume foarte mari pentru războaie, foarte mari și pentru lucrările de pace și cu toate că cele mai multe și cele mai necesare cheltuieli le făcea pentru drumuri, porturi și edificii publice nu vărsa sângele nimănui pentru aceste lucrări.” Problema a fost rezolvată cu prada capturată în războaie, cu minele de aur din
Dacia, cu severitatea administrativă în provinciile imperiale, care au inceput să folosească
coloni în locul sclavilor în agricultură și cu înființarea funcției de
curatores ai finanțelor municipale numiți direct de împărat.
De asemenea, a înființat două legiuni,
II Traiana și
XXX Ulpia (numărul unităților ajungând la 30, cel mai mare în perioada imperiului), a redus luxul casei imperiale, a redus taxele de moștenire, a anulat impozitele restante ale contribuabililor săraci și a constituit un aparat fiscal de stat pentru a nu mai arenda veniturile publice unor persoane corupte. După ce a redresat finanțele imperiului, a publicat dări de seamă pentru a le confrunta cu cheltuielile inutile ale lui
Domitianus și a altor înaintași risipitori.
Faptul că avea simțul măsurii și că îi plăcea mai mult să fie iubit decât onorat rezultă și din respingerea onorurilor exagerate și a lingușirilor, neacceptând ca statuile sale din temple sa fie făcute din aur sau argint, ci din bronz sau piatră. Nu refuza însă să-i fie ridicate pe tot cuprinsul imperiului monumente inscripționate cu laude pentru faptele sale de arme. Numărul monumentelor era atât de mare, încât
împăratul Constantin cel Mare (306-337) remarca în glumă că numele lui Traianus se vedea peste tot ca și iarba ce se agață de pereți.
Dacă în viața privată
Traianus era modest și econom, în viața publică s-a arătat un iubitor al fastului și monumentalului. Cea mai importantă construcție a sa a fost
Forul din Roma care-i poartă numele. În
For se afla
Columna și o statuie ecvestră a împăratului turnată în bronz și acoperită cu aur, care este subiectul unei anecdote transmisa de
Ammianus Marcellinus. Când împăratul
Constanțiu II a vizitat
Forul în
356 a rămas uluit de splendoarea calului și și-a exprimat dorința de a construi unul la fel la
Constantinopol. La aceasta afirmație,
Hormisda,
un prinț persan din anturajul împăratului a remarcat: „Mai întâi, împărate, dă poruncă să se construiască un grajd ca acesta (forul lui Traian), dacă ești în stare ți numai după aceea adu și calul pe care ai intenția a-l ridica, asemănător cu cel pe care îl avem în față”. În
For au fost amplasate numeroasele statui ale oamenilor celebri din istoria Romei. Aceasta pasiune a lui Traianus pentru construcții a fost imitată în provincii de guvernatori, care se aflau într-o adevărată întrecere.
Renumele împăratului s-a proiectat și asupra multor orașe, care au adoptat numele de
Ulpia sau
Traianopolis: în Germania, provinciile dunărene, Africa de nord și Asia. A înființat și
colonii militare care îi vor purta numele:
Ulpia Traiana pe Rhin,
Ulpia Poeteovio (Ptuj/Slovenia),
Ulpia Oescus si
Ulpia Ratiaria (nordul Bulgariei)
Războiul cu parții (113-117) și decesul
Războiul cu parții (Iran) din
113-117 a fost motivat, în opinia lui
D. Tudor, de dorința lui
Traianus de a trăi din nou viața de militar și de mirajul
Orientului care pusese stăpânire pe el din vremea tinereții din
Siria.
Ammianus Marcellinus îl citează că spunea frecvent fraza: „
Mă voi ține de acest jurământ, așa cum voi face din Dacia o provincie romană și după cum voi trece Dunărea și Eufratul (hotar al imperiilor roman și part)
pe poduri.’’ În momentul în care a ajuns victorios la Golful Persic ar fi spus: „
Daca aș fi încă tânăr m-aș încumeta să o pornesc și spre indieni”. Victoria împotriva parților i-a adus titlul de
Parthicus și reabilitarea mândriei romane, grav afectată de înfrângerile din sec I i. H. ale lui
Marcus Crassus și
Marcus Antonius.
Starea sănătății sale era precară încă de la începutul campaniei împotriva parților, dar a rezistat pe front timp de patru ani cu prețul agravării bolii. În cele din urmă s-a stins din viață la
13 august 117 în orașul
Selinus (Antalia/Turcia), pe drumul de întoarcere spre Roma.
Domnia lui Traianus (98-117) a reprezentat momentul de maximă putere și expansiune teritorială a Imperiului Roman. Ca o recunoaștere a meritelor sale, Senatul i-a acordat titlul
Optimus Princeps (Cel mai bun dintre principi) în
114 și a creat o tradiție în a adresa următorilor împărați urarea: „Să fii mai fericit decât Augustus și mai bun decât Traian!”
Traianus în istorie
Amintirea lui Traian a fost păstrată de succesorul său
Hadrianus (117-138), care i-a ridicat un templu în Forul său de la Roma, precum și la
Alexandria (Egipt),
Antiohia (Siria),
Pergam (Turcia) etc.
Iulian Apostatul în lucrarea sa despre cezarii Romei, imaginează o dispută oratorică aprinsă între
Traianus și
Alexandru cel Mare în fața zeilor pe tema victoriilor obținute în războaie. Zeii au decis că lui Traianus i se cuvenea premiul blândeții și al dreptății.
Regele ostrogot Teodoric cel Mare (493-526), după cucerirea Italei și l-a ales ca model pe Traianus, supușii săi italici numindu-l „
noul Traian”. În
Evul Mediu creștin s-a născut legenda mântuirii sufletului
păgân al lui Traianus, fiind considerat singurul nebotezat căruia i s-a permis să părăsească iadul și să intre în Paradis, după îndelungate rugăciuni ale
papei Grigore cel Mare (590-604). Acesta a fost impresionat de povestea unei văduve care ceruse dreptate de la împărat, deoarece fiul lui Traianus i-ar fi ucis fiul. Pentru dreapta aplicarea a legii, Traianus și-ar fi amânat chiar și plecarea în război și și-ar fi pedepsit aspru fiul.
Inspirat de legendă (Traianus n-a avut copii),
poetul italian Dante Alighieri a deschis cu versurile sale din
Divina Comedie porțile Purgatoriului și apoi cele ale Paradisului pentru un singur împărat roman necreștin:
Traianus. La rândul său,
filozoful francez iluminist Voltaire (1694-1778) îl considera pe
Traianus modelul de monarh constituțional și luminat.
Cu ocazia împlinirii a 1800 de ani de la moartea lui
Traianus,
V. Pârvan i-a închinat următorul memorial: „
Ochii mei te văd, împărate, în zilele tale de neîncetată veghe. Cu statura ta majestuos înaltă, cu părul tău alb înainte de vreme, cu fața ta nobilă și energic dominatoare, cu ochii tăi atenți privind ca pentru a pătrunde dincolo de lucruri și de oameni, cu fruntea ta brăzdată de dunga verticală a voinței cu buzele strânse în semn de stăpânire de sine, cu liniștea ta sigură, cuminte, hotărâtă răbdătoare, nesguduită și la nevoie aspră, dar nu crudă, cu iubirea ta de ascultare, ordine, statornicie”.
Bibliografie cronologică
Dumitru Tudor,
Traian împărat al Romei, Editura Științifică, București, 1966.
Dumitru Tudor
, (ed),
Enciclopedia civilizației romane, Editura Științifică și Enciclopedica, București, 1982.
De imperatoribus romanis: An Online Encyclopedia of Roman Rulers and Their Families,
http://www.roman-emperors.org/trajan.htm
Despre Marius Teja
Marius Virgil Teja s-a născut în judeţul Constanţa, în anul 1969. A absolvit Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti şi are un master în Relaţii Internaţionale, absolvit la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti. A fost profesor de Istorie şi Cultură Civică, muzeograf, voluntar after school, iar în prezent, lucrează la Radio Armănamea.
Citeşte şi:
Colaborare ZIUA de Constanţa Călătorie prin istoria dobrogeană cu Marius Teja
Istoria Dobrogei - Geografie - Localități Ibida (galerie foto)
Adauga un comentariu
Nume:
Email:
Comentariu*: