Misiunea „Uzlina“ (galerie foto)

În acea dimineaţă de sâmbătă, 23 decembrie 1989, aerodromul militar de la Tuzla era cufundat într-un aer ceţos, acoperit de nori. Era o dimineaţă mohorâtă şi rece. Cam aşa erau şi oamenii: mohorâţi, obosiţi şi nebărbieriţi, după o săptămână de şedere în unitate. Pe 17 decembrie izbucneau revoltele de la Timişoara şi, din ordinul lui Ceauşescu, toată armata era în stare de război. În toate unităţile militare se pusese în aplicare planul de alarmare cu indicativul „Radu cel Frumos“, indicativ ce presupunea măsuri de ridicare a capacităţii de luptă.
 

 
În Punctul de Comandă (PC) al Regimentului 59 Elicoptere Tuzla se afla o echipă operativă compusă din mai mulţi ofiţeri, echipă condusă de locotenent-colonelul Ioan Țarină, comandantul unităţii. Pe perete un ceas arăta ora şapte când a sunat telefonul. Toţi cei prezenţi în încăpere au tresărit. La celălalt capăt al firului era comandantul aviaţiei militare:
– Executaţi misiunea de cercetare aeriană şi vânătoare liberă în vederea reperării de aeronave inamice sau grupări teroriste pe traiectul Tuzla - Platforma de foraj marin „Gloria“-Sfântu Gheorghe (Deltă)-Uzlina-Tuzla. Misiunea se execută cu trei elicoptere PUMA echipate complet pentru luptă. Decolarea într-o jumătate de oră.
– Am înţeles! A răspuns Țarină.
– Inclusiv cercetarea insulei Sahalin, a mai adăugat generalul.
 
Maiorul Paul Constantinescu, locţiitorul pentru zbor, a îmbrăcat geaca de zbor şi a coborât repede treptele clădirii. El s-a îndreptat cu paşi repezi către Punctul de Conducere Zbor (PCZ) şi a urcat în cabina de unde urma să conducă zborul. Fusese numit de comandant să conducă zborul pe timpul desfăşurării evenimentelor. Împreună cu el a venit toată echipa: navigator, transmisionist, meteorolog, un ofiţer tehnic şi un militar în termen pe post de observator.
 
Între timp, comandantul Țarină, care era şi coordonatorul acţiunilor de luptă, a stabilit componenţa echipajelor celor trei elicoptere, astfel:
PUMA nr.82 cu echipaj: maiorul Dumitru Toma - pilot prim (şi comandantul formaţiei), căpitanul Aleodor Rusu -pilot secund, Mm Nicolae Popa - mecanic de bord (şi trăgător) Mm Stroe Donosa - trăgător, Mm Gheorghe Bădăliţă - armurier (şi trăgător),
PUMA nr.76 cu echipaj: maiorul Viorel Vasiliu  - pilot prim, maiorul Petre Fulgeanu - pilot secund, Mm Vasile Bulgaru - mecanic de bord (şi trăgător) Mm Eugen Mândrescu -trăgător,
PUMA nr.89 cu echipaj: locotenent-colonelul Eftimie Serghei - pilot prim, căpitanul Titus Iliescu - pilot secund, Mm Ștefan Petrea - mecanic de bord (şi trăgător) Mm Gheorghe Deleanu -trăgător.
După echiparea în combinezoanele de zbor, piloţii celor trei echipaje s-au prezentat la comandant, unde, pe o planşetă, erau desfăşurate mai multe hărţi de navigaţie aeriană. Comandantul Țarină le-a dat ultimele indicaţii:
 
– La intrarea pe mare coborâţi la joasă înălţime. Restricţie radio la convorbiri.
Apoi, toţi cei şase piloţi au părăsit încăperea şi s-au deplasat la pistă. În câteva minute au ajuns la elicopterele PUMA, elicoptere ce erau înarmate cu câte două blocuri de proiectile reactive nedirijate (PRND) calibrul 57, două tunuri de calibrul 23 mm în gondole pe lateralele botului şi câte două mitraliere calibrul 12,7 mm. Mitralierele erau fixate în cadrul uşilor, uşile fiind deschise şi blocate cu o siguranţă metalică. Au fost întâmpinaţi de echipa tehnică şi mecanicii de bord. Fiecare elicopter avea, în afară de mecanic şi un tehnic sau doi, cum era cazul lui Puma 82 ce avea şi armurier. După verificarea exterioară a aeronavelor echipajele au urcat în cabine. Piloţii şi-au legat de mijloc centurile scaunelor, au cuplat căştile radio şi acumulatorii pentru pornire. Comandantul formaţiei a apăsat butonul de radio-emisie:
– TOSCA START aprobaţi pornirea formaţiei.
– Aprob pornirea, i-a confirmat conducătorul de zbor Paul Constantinescu.
 
Șuierul turbinelor a spart liniştea ce plutea pe aerodrom iar palele elicelor şi-au început rotirea uniform. Mecanicii de bord au coborât din elicoptere pentru o ultimă verificare exterioară şi apoi au urcat fiecare pe scaunul său. Palmele înmănuşate ale piloţilor au prins manşele şi manetele de pas, urmărind parametrii motorului: turaj, pompă, presiune.

Decolarea

– Totul normal la bord, aprobaţi decolarea cu formaţia.
– Aprob decolarea. Vânt din est cu 5 m/s, cer acoperit.
 
Pumele s-au ridicat lent de la sol. Păreau nişte bondari uriaşi ce se înfigeau în aerul ceţos cu antenele radio. Primul a luat înălţime PUMA 82 urmat la interval mai lung de PUMA 76 şi PUMA 89. Elicopterele nu erau echipate pentru zborul deasupra mării, nu aveau flotoare şi nici bărci de salvare. Fuseseră pregătite pentru acţiuni de luptă în sprijinul trupelor terestre. Nici echipajele nu aveau costumele de supravieţuire din neopren. Dar cine mai avea timp, în acele zile, de asemenea amănunte. Pur şi simplu se primea ordinul de misiune şi trebuia să pleci.  Au urcat pe verticală într-o formaţie lărgită şi, la înălţimea de 100 metri, s-au pierdut în aerul ceţos. Cei de jos au urmărit cu emoţie decolarea celor trei elicoptere. Comandantul de echipaj l-a informat şi pe navigatorul de serviciu din Punctul de Comandă (PC):
– TOSCA sunt PUMA 82 am decolat cu formaţia pe cap-compas 60 de grade.
– Confirm! Limităm convorbirile.
 
Au ieşit deasupra mării ocolind Farul de la Tuzla şi comandantul Toma a manevrat comenzile reducând înălţimea de zbor la 50 de metri deasupra apei. Vasiliu şi Serghei, comandanţii celorlalte două elicoptere, au executat aceeaşi manevră.
 
E greu să-ţi închipui cum zburau ei în acea dimineaţă de decembrie, trei echipaje a câte patru oameni plus un armurier. Zburau cu viteza de 220 km/oră la înălţimea de 50 metri deasupra mării şi cu uşile elicopterelor deschise datorită mitralierelor fixate cu ţevile în afară. Un aer rece pătrundea cu forţă în interior dar, cu tot frigul ce le pătrundea în oase, chipurile oamenilor de la bord, în special chipurile piloţilor, rămâneau inflexibile. Tenacitatea, curajul, spiritul de sacrificiu şi măiestria lor în a executa încă o misiune îşi puneau amprenta pe hotărârea lor de a merge „până la capăt“.
 
Locotenent-colonelul Eftimie Serghei, instructor cu tragerile şi lupta aeriană (ITLA), era cel mai în vârstă dintre ei, avea 43 de ani, ceilalţi până în 35 de ani. Putem spune că erau cu toţii tineri. Dar, în condiţiile acelei misiuni, nu mai aveau verva de altădată. După zile şi nopţi de nesomn în unitate, după zile de incertitudini şi ordine contradictorii, plus emisiunile tv gen „Revoluţia română în direct“, aviatorii din cele trei elicoptere erau impasibili. Zburau, la ordin, într-o misiune de luptă. Putem spune că era o misiune sinucigaşă.
 
Erau pornite staţiile de dirijare de la Schitu, Mihail Kogălniceanu şi Sulina dar ei nu puteau fi văzuţi pe ecranele radarelor datorită înălţimii mici de zbor. Aveau doar control radio cu Punctul de Comandă (PC) de la Tuzla. Mecanicii stăteau sprijiniţi cu umerii de patul mitralierelor. Aveau ochii umezi din cauza curentului, cu degetele îngheţate pe trăgaci şi picioarele proptite în cadrul uşilor. Apa mării, cu valurile ei mici şi albe, marea de maxim gradul doi, curgea repede pe sub burta elicopterelor. În larg, pânza albastră se pierdea în orizontul înceţoşat.
  
După aproximativ 25 de minute de zbor a apărut deodată Platforma de foraj marin „Gloria“. A apărut mai întâi ca o cutiuţă de chibrituri, apoi, cu cât s-au apropiat mai mult, cutiuţa s-a tot mărit până s-a văzut în toată splendoarea ei. O bijuterie inginerească sprijinită pe patru piloni de oţel cu o sondă în pupa şi un eliopunct în prova. Era ridicată la doisprezece metri deasupra apei iar înălţimea totală a turlei sondei era cât hotelul Intercontinental din Bucureşti. În zona platformei era staţionată o navă a marinei militare şi piloţii s-au gândit pe moment că nu vor fi recunoscuţi. Pentru mai multă siguranţă s-au apropiat cu prudenţă printr-un viraj mai larg. „Tomiţă“ le-a ordonat celorlalţi:
– Executăm viraj de 360 grade în jurul platformei.  
Au intrat într-un viraj cu înclinare 30 de grade. Când i-au văzut, inginerii şi muncitorii de pe platformă au urcat pe punte. Erau nedumeriţi şi nu îndrăzneau să facă vreun semn. Până a venit unul şi a zis:
– Sunt elicopterele noastre.
 
Atunci au început să facă semne cu mâinile ridicate deasupra capului. Comandantul formaţiei a comutat frecvenţa radio pe staţia de la platformă şi a luat legătura cu „nea“ Ion Oprică, radiotelegrafistul:
– Trecem în recunoaştere. Sunt probleme?
– Nu sunt probleme. La noi e linişte.
După încă un viraj în jurul platformei s-au înscris pe direcţia nord, spre Sfântu Gheorghe.

Comandantul formaţiei

 
Maiorul Dumitru Toma, azi general de flotilă aeriană, navigatorul-şef al regimentului, era promoţie 1974 a Școlii militare de ofiţeri activi de aviaţie „Aurel Vlaicu“ - Boboc, fiind născut în localitatea Sălcioara, judeţul Dâmboviţa. La vârsta de şase ani (după decesul tatălui) s-a mutat cu mama la Feteşti-Gară unde a urmat cursurile Şcolii Generale. Clasa a IX-a a făcut-o la Liceul Teoretic Feteşti iar în toamna anului 1968 a plecat la Liceu militar „Dimitrie Cantemir“ de la Breaza. Zborul de zi şi de noapte al avioanelor ce decolau şi aterizau de la aerodromul Borcea şi care survolau localitatea l-au determinat să-şi aleagă meseria de pilot militar. În anul III de şcoală militară a ales să zboare elicopterul IAR-316 B Alouette. Ca instructor de zbor l-a avut pe locotenent-colonelul Ion Melcescu, comandantul de escadrilă, un om deosebit de la care a învăţat tehnica de pilotaj a elicopterului, activitatea de zbor desfăşurându-se pe aerodromul Alexeni. După absolvirea şcolii a fost repartizat ca pilot pe elicopterul IAR-316B la Regimentul 94 Elicoptere de la Alexeni. În anii următori, în perioada lunilor aprilie-august, a fost detaşat pentru misiuni aviochimice în mai multe judeţe din ţară. Cei doi ani au însemnat 500 de ore de zbor efectuate şi o bogată experienţă de pilot dobândită în această scurtă perioadă.
 
Din anul 1977 a fost mutat la Regimentul 59 Elicoptere - Tuzla unde a zburat următorii trei ani în misiuni aviochimice realizând 980 ore de zbor. În anii 1981 şi 1982 a participat la misiunea „SIRIUS“ în Angola ca pilot instructor pe elicopterul IAR- 316B Alouette cu un total de 334 ore zbor. După revenirea în ţară a continuat activitatea ca pilot la Tuzla şi a făcut trecerea pe elicopterul reactiv IAR-330 H PUMA, avându-l instructor de zbor pe locotenent-colonelul Marin Grigoraş. A executat multe ore de zbor deasupra mării, la platformele de foraj marin şi în Delta Dunării. După absolvirea cursurilor Academiei militare, în anul 1986 a fost numit comandant de escadrilă. La data de 23 decembrie 1989 avea 350 ore de zbor pe elicopterul Puma şi 1800 ore de zbor pe Alouette. Acesta era, pe scurt, comandantul formaţiei de elicoptere - un pilot cu multă experienţă în tehnica pilotajului şi peste 2000 ore de zbor pe elicoptere.

Aterizare forţată

PUMELE au virat pe cap-compas 360 de grade spre Insulele Sahalin, braţul Sfântu Gheorghe. Zburau la înălţimea de 50 metri de apă iar frigul le pătrundea prin combinezoanele de zbor datorită curenţilor de aer ce şuierau prin uşile deschise. Toţi gândeau atunci că e o misiune riscantă: să zbori deasupra mării fără flotoare şi fără costume de supravieţuire. Mecanicul Petrea Ștefan din echipajul lui PUMA 89 i-a arătat lui Serghei becurile aprinse pe bord:
– S-au aprins becurile „Filter colmat“.
Serghei a raportat comandantului formaţiei:
– Sunt PUMA 89 s-au colmatat filtrele de combustibil.
După instrucţiuni mai puteau zbura zece minute apoi trebuiau să aterizeze şi să schimbe filtrele. Încă zburau deasupra mării. Comandantul formaţiei i-a transmis:
– Mai avem opt minute până la intrare. Căutăm un loc şi aterizăm.
Imediat au zărit insula Sahalin şi intrarea pe braţul Sfântu Gheorghe, la 15 minute de zbor de la platformă.  Au zărit un loc plan, aproape de mal. Comandantul formaţiei a ordonat:
– Pregătiţi-vă pentru aterizare.
 
Primul a aterizat elicopterul PUMA 82, urmat de celelalte două. După aterizare a oprit motoarele numai PUMA 89. PUMA 82 şi PUMA 76 au rămas în aşteptare cu motoarele pornite din două motive: să acţioneze la nevoie sau, dacă PUMA 89 n-ar mai fi pornit, să folosească bateriile lor pentru pornire. Erau aterizaţi în apropierea unei unităţi radiotehnice şi militarii de acolo, la vederea celor trei elicoptere, au început să se agite, să alerge dintr-o parte în alta. Puteau crede că sunt atacaţi de terorişti, aşa era psihoza atunci. După oprirea motoarelor, Serghei i-a zis mecanicului:
– Repede, Ștefane, să nu stăm mult pe aici.  
Mecanicul s-a grăbit cât de repede a putut. A deschis capacul de la conductele de combustibil, a demontat filtrele colmatate şi le-a înlocuit cu altele noi ce le avea de rezervă. Cam zece minute a durat operaţiunea de schimbare a filtrelor. Apoi, PUMA 89 a pornit motoarele. Serghei a raportat comandantului formaţiei:
– Am pornit. Totul normal la bord.
– Decolăm spre Uzlina, i-a zis acesta.

u trecut pe celălalt mal, la Murighiol, pe direcţia Uzlina. După câteva minute de zbor au zărit cabana lui Ceauşescu unde se bănuia că ar putea exista elicoptere ale dictatorului. Elicoptere ce trebuiau distruse. Aşa suna ordinul. Dar comandantul formaţiei a dovedit multă stăpânire de sine şi mult calm. Le-a ordonat celorlalte două echipaje:
– Nu executaţi foc decât la ordinul meu. Trecem în zbor de recunoaştere.  
Nimic deosebit nu le-a atras atenţia. Au redus înălţimea de zbor şi au ajuns deasupra cabanei. În curtea acelei clădiri o femeie întindea rufe pe o sârmă. Nici vorbă de elicoptere sau grupări teroriste.
– Șefule, nu e nimeni aici, i-a zis Aleodor, pilotul secund.
– Da, ai dreptate, nu e nicio mişcare.  

Aşa era realitatea din teren. Hotărârea pe care maiorul Dumitru Toma a luat-o atunci, de a nu trage, de a nu distruge cabana, era pe propria lui răspundere. Formaţia de elicoptere a mai survolat de două ori zona apoi au luat cap-compas 210 grade spre aerodromul Tuzla. Zburau la înălţimea de 100 metri, zbor la vedere. Vizibilitatea era destul de bună. După un timp, cam zece minute de zbor, a constatat că gazul era la limită. Tot traiectul până acolo, virajele în jurul platformei, aterizarea neprevăzută şi zborul deasupra clădirii de la Uzlina au făcut ca şi consumul de combustibil să crească. I-a întrebat şi pe ceilalţi:
– Cum stăm cu combustibilul?
– Intrăm în limită, i-au răspuns pe rând Serghei şi Vasiliu.
– Atunci aterizăm pe Mihail Kogălniceanu pentru alimentare.  

A intrat pe frecvenţa radio a Punctului de Comandă (PC) de la Mihail Kogălniceanu:
– URANIU, suntem formaţie de elicoptere. Cerem aprobarea pentru aterizare să alimentăm.
– Confirm!  
În PC-ul Regimentului 57 Aviaţie Vânătoare a început agitaţia. Se afla acolo şi comandantul de regiment, maiorul Ioan Soporan care, fiind informat că trei elicoptere vin la aterizare pentru alimentare, a început să dea ordine către toate forţele de pe aerodrom să nu se tragă în elicoptere. De ce? Pentru că mai înainte primise ordin să doboare orice aparat de zbor care apare în zonă. Acum veneau către pistă elicopterele noastre, elicopterele de la Tuzla.
– URANIU START, sunt PUMA 82. Venim cu formaţia pentru alimentare.
– Aprob aterizarea pe direcţia 184, individual.
– Confirm! Venim eşalonat.

„Nu trageţi! sunt elicopterele noastre“

În unitatea de aviaţie de la Mihail Kogălniceanu era aceeaşi atmosferă ca-n toate unităţile militare, o atmosferă de incertitudine şi suspans datorită ordinelor contradictorii primite. Pe aerodrom erau dispuse multe forţe şi mijloace echipate de luptă cu muniţie de război. Pe drumul de acces către Aeroport, din şoseaua naţională, erau dispuse două TAB-uri cu două grupe a câte zece militari în termen. Pe clădirea trupelor de securitate şi miliţie era în poziţie de luptă o grupă de soldaţi cu două mitraliere orientate către unitatea militară de aviaţie. Peste gardul Aeroportului, unde era aşa zisa clădire „sculărie“ şi unde era staţionată unitatea comandată de maiorul Constantin Papuc, cu vedere direct la pistă, se aflau militari gata de tragere. La Celula de Alarmă, în faţă, aproape de calea de rulaj a avioanelor, piloţii de supersonice erau în lăcaşe de tragere şi aveau în dotare pistoale mitralieră. Dincolo de pistă era o subunitate de artilerie antiaeriană iar pe partea dinspre comună erau subunităţi de infanterie. Pe latura dinspre infirmerie, sala de mese şi subunitatea de transmisiuni se găseau militari în termen de la compania pază şi compania transmisiuni. Practic subunităţile de infanterie şi cele de aviaţie se aflau faţă în faţă. Pe timpul nopţii, datorită frigului, a oboselii şi a halucinaţiilor, trăgeau unii în alţii. Un singur militar în termen a fost rănit uşor în acele zile.
 
Când s-a primit ordinul că vin cele trei elicoptere Puma la Mihail Kogălniceanu, eu mă aflam împreună cu alţi ofiţeri din comandă în biroul şefului de stat major care, primind telefon de la comandant, ne-a ordonat:
– Gata! Să ieşim să-i anunţăm pe ai noştri să nu deschidă focul.  
Mi-am luat pistolul şi am ieşit repede din clădire împreună cu şeful de stat major maiorul Mitriţă Frunză. După ce am alergat câţiva paşi am auzit zgomotul motoarelor de elicopter şi, în acelaşi timp, am auzit primele focuri de armă. Mitriţă alerga înaintea mea pe aleea către pistă şi striga cât putea:
– Nu trageţi! Sunt elicopterele noastre.  
 
PUMELE au venit la joasă înălţime, din direcţia nord, pe axul pistei. Primii care au deschis focul au fost cei de la subunitatea de artilerie antiaeriană. Apoi au început să tragă toţi, fiecare cu ce aveau, unii cu pistoale TT alţii cu pistoale mitralieră. Nimeni nu ştie de ce n-au tras tunurile antiaeriene. Mai târziu s-a aflat că nu erau încărcate cu muniţie pentru că o consumaseră cu o seară înainte. Dacă ar fi tras artileria, elicopterele puteau fi doborâte şi totul se putea transforma într-un dezastru.

– Se trage în noi, a zis „Tomiţă“. Serghei du-te într-o zonă de aşteptare. Eu merg mai în faţă, la hangarul vechi. O ploaie de gloanţe venite de la sol împroşcau aerul. Serghei a transmis:
– Gata, am plecat de-aici.  

Și astfel elicopterul PUMA 89 a făcut un viraj pe stânga, îndepărtându-se de locul aterizării. Culmea e că trăgeau şi piloţii de la celulă. Piloţii de supersonic trăgeau în piloţii de pe elicoptere. Incredibil, trăgea cu un pistol TT şi mecanicul elicopterului din alarmă, elicopter ce aparţinea unităţii de la Tuzla.
 
Aşa, prin ploaia de gloanţe, elicopterul PUMA 82 a reuşit să aterizeze la hangarul vechi. Oricum nu mai avea altă soluţie: fusese lovit de 11 gloanţe dar, din fericire, nu au fost atinse conducte sau alte instalaţii vitale. Elicopterul PUMA 76 pilotat de Viorel Vasiliu a fost lovit de gloanţe în motorul stâng şi conducta hidraulică a rotorului anticuplu. A aterizat forţat cam pe la jumătatea pistei.
 
Până să ajungem noi la platoul din faţa hangarului vechi, locotenentul inginer Roni Pârvu de la unitatea „papuci“ ieşise de nebun în faţă agitând mâinile şi strigând să nu se tragă. Și datorită lui dar şi altor ofiţeri, deodată, focul a încetat. N-a mai tras nimeni. În final a fost chemat să vină la aterizare şi elicopterul PUMA 89 care nu fusese lovit de nici un glonţ. Piloţii celor două elicoptere, PUMA 76 şi PUMA 89, au ieşit cu mâinile sus, strigând, în timp ce se apropiau de colegii lor, piloţii de la celulă:
– Nu trageţi! Suntem de la Tuzla.  

În dispozitivul din faţa Celulei de Alarmă locotenentul pilot Constantin Stan îl luase la ochi pe maiorul Viorel Vasiliu, comandantul celui de-al doilea elicopter care aterizase. Viorel era cu mâinile ridicate deasupra capului, fără căşti şi cu părul vâlvoi.
– Eu îl împuşc pe acela blond, a zis un pilot de la supersonice.  
În rând cu el, căpitanul Florea Petrişor, îl recunoscuse deja pe Viorel, fiind şi vecini. Locuiau în acelaşi bloc din Faleză Nord. A strigat:
– Cum să-l împuşti mă pe vecinul meu? Eşti nebun? Nu trage…  
După ce a coborât din elicopterul PUMA 82, maiorul Dumitru Toma a fost recunoscut de comandantul Aeroportului civil maiorul Tudorel Ionescu.
– Prietene, vino să te îmbrăţişez, i-a zis acesta. Cei doi şi-au strâns mâinile. „Tomiţă“ i-a zis în glumă:
– Noroc cu Ceauşescu că v-a trimis la porumb. Cine v-a învăţat să trageţi aşa prost?  
Prin recunoaşterea echipajelor şi încetarea focului s-a evitat o tragedie. Toţi piloţii s-au întâlnit la Celula de Alarmă şi s-au îmbrăţişat. Prieteni, colegi, aviatori de elicopter şi de supersonic. Era cam în jurul orei 10. La televizor Revoluţia era în plină desfăşurare…
 
Dintre cele două elicoptere lovite, PUMA 76 a rămas pe aerodromul Mihail Kogălniceanu, echipajul său urcând în elicopterul PUMA 82 care, după o verificare tehnică, a decolat către Tuzla împreună cu elicopterul PUMA 89.
……………………………………………………………………………………
Din nefericire, echipajul elicopterului PUMA 89 avea să sfârşească a doua zi în zona localităţii Adamclisi.
 
Despre Nelu Enache
 
Căpitan-comandorul (r) de aviatie Nelu Enache a copilărit in comuna Ciorăşti, judeţul Vrancea, iar după absolvirea Şcolii generale a urmat cursurile Liceului militar „Ştefan cel Mare“ din Câmpulung Moldovenesc. În acest timp, a frecventat cenaclul literar din liceu şi a publicat versuri în revista literară „Orizont“. În perioada 1973-1976, Nelu Enache a urmat Şcoala Militară de Ofiţeri Activi de Aviaţie „Aurel Vlaicu“ din localitatea Boboc, judeţul Buzău. În anul 1976, a fost repartizat la Unitatea Militară 02010 Tuzla, care era cantonată pe Aerodromul Mihail Kogălniceanu sub denumirea de Escadrila 141 Elicoptere. Aici a deţinut, până în anul 1983, funcţia de conducător de zbor pe Platforma de foraj marin „Gloria“. După anul 1983 a fost mutat la Regimentul 57 Aviaţia de Vânătoare Mihail Kogălniceanu, pe funcţia de ofiţer navigator Escadrila a doua MIG 23. Munca şi talentul său în arta scrisului au fost răsplătite la Concursul Naţional de Poezie din 1979, unde a obţinut locul I. În anul 2002, a devenit ofiţer în rezervă cu gradul de căpitan comandor. În prezent, activează în Asociaţia APRIA, filiala Constanţa, care se ocupă de promovarea istoriei aeronauticii.  
 
Citeşte şi: 
 
Nelu Enache, despre aviaţia de la Constanţa „Unitatea de la Mihail Kogălniceanu era considerată cea mai bună din ţară, înzestrată cu cele mai noi avioane“

Nelu Enache, file din istoria aviaţiei militare române
 
Senzaţii false în zbor (galerie foto)