Obiceiuri de căsătorie în comuna Caramurat (Mihail Kogălniceanu) la mijlocul secolului trecut, la germani

Învăţătorii Paraschiva şi Gheorghe M. Puşcaşu descriu obiceiurile de căsătorie ale germanilor din comuna Caramurat (Mihail Kogălniceanu) într-o monografie apărută în 1942.

Comparativ cu „regulile” românilor şi ale tătarilor din Caramurat legate de căsătorie - pe care le-am prezentat săptămânile trecute, cele ale germanilor par a fi mai permisive. Încă din ultimele clase ale ciclului primar şcolar, tinerii se întâlneau la hore, serate, nunţi, baluri şi vizite, unde dansau polca, valsuri, manifestându-şi simpatiile faţă de persoanele de sex opus, chiar de la această vârstă. Această „libertate” explică relaţiile sexuale înaintea căsătoriei şi copiii rezultaţi din acestea. În jur de 20 de ani, băieţii se căsătoreau, de multe ori, în timp ce făceau armata voluntară.
În cele mai multe cazuri, tinerii se căsătoreau din dragoste, cu aprobarea părinţilor. Foarte rar, „de nevoie”. La germanii dobrogeni nu existau obiceiul de a se fura aleasa şi nici concubinajul, deşi existau cazuri, rare, în care soţul şi-a părăsit nevasta şi copiii.


Părinţii, rude sau chiar străini - de încredere - erau cei care peţeau fata. Discuţiile nu priveau dota, aceasta deducându-se din ceea ce era vizibil în gospodăria părinţilor. Dar se ţinea cont de purtarea şi sănătatea fetei.


Logodna se făcea sâmbăta seară, la casa fetei, în prezenţa preotului. Peţitorul punea întrebarea: „Tinerii sunt de faţă. Sunteţi de acord cu contractarea acestei căsătorii?” Răspunsul era întotdeauna afirmativ. Tinerii îşi dădeau aprobarea prin strângerea mâinii, iar băiatul dădeau „o arvună” fetei. Prietenii logodnicului trăgeau trei focuri de armă şi intonau imnul logodnei. Tinerii invitau la masă rudele apropiate fetei şi băiatului. Fata contribuia cu mâncarea, iar băiatul, cu vinul. Invitaţii mai în vârstă cântau Volkslieder (cântece populare) şi cântece de petrecere. Tinerii intonau Schotzenlieder (cântece de dragoste). Petrecerea ţinea până la miezul nopţii.


În cazul în care se rupea logodna din vina tânărului, acesta pierdea arvuna, iar dacă vinovată era fata, aceasta era obligată să restituie banii primiţi. Urma căsătoria, nu mai devreme de trei săptămâni, perioadă necesară pentru „afişarea publicaţiilor” (anunţului căsătoriei). Invitaţiile la nuntă erau făcute de cavalerii de onoare. Fiecare îşi lua calul şi mergea la domnişoara de onoare, care gătea pălăria băiatului şi calul cu flori, panglici şi batiste. Apoi, flăcăii mergeau în grup să ducă invitaţiile, pe care le însoţeau cu versuri.
În acest timp, logodnicii mergeau, însoţiţi de părinţi, la cumpărături. Viitorul mire cumpăra verighetele, iar fata îşi cumpăra ceea ce dorea din arvună - dacă aceasta nu ajungea, tânărul completa suma. Căsătoria civilă era oficiată de ofiţerul Stării Civile, în ajunul nunţii. Căsătoria religioasă, la biserică, avea loc în oricare dintre zilele săptămânii, mai puţin în ziua de vineri.

Majoritatea nunţilor se făceau luni dimineaţă, începând la ora 9. Cheltuiala era împărţită între părinţii mirilor, de comun acord. Cu o seară înainte de nuntă, tinerii ce urmau a se căsători se spovedeau, pentru ca, a doua zi, în timpul slujbei, să se împărtăşească. Mirii, socrii, cavalerii şi domnişoarele de onoare, naşii şi rudele cele mai apropiate se adunau la casa fetei sau a băiatului - unde se desfăşura nunta -, de aici mergând direct la biserică. Fiecare dintre miri avea câte un nun, dar fata avea şi nună.


Înainte de a se pleca la biserică, socrul mare făcea o rugăciune, bătrânii îşi luau rămas-bun de la tineri, de ambele părţi curgând lacrimi şi cuvinte duioase. Înainte de a ieşi pe poartă spre biserică, cel mai mare dintre cavalerii de onoare - cel care coordona - oprea alaiul, recita versuri speciale, la care se răspundea cu o primă salvă de foc, după care cântăreţii intonau un marş. Mireasa era condusă la biserică de domnişoarele de onoare, iar mirele de naşi.


În biserică, mireasa se aşeza în băncile din stânga, alături de domnişoarele de onoare, iar mirele, în dreapta, împreună cu naşii. Preotul oficia slujba, odată cu cea obişnuită de duminică, rugându-se pentru bunăstarea mirilor, după care urma cununia în sine. Dacă în aceeaşi zi se desfăşurau mai multe nunţi, se făceau doar cununiile, slujba pentru norocul în viaţă fiind lăsată pentru a doua zi, pentru fiecare pereche în parte.


La cununie, perechea, însoţită de naşi, consideraţi „martori în această viaţă”, se ducea în faţa altarului, unde preotul le ţinea o predică plină de sfaturi pentru cei ce urmau să întemeieze o familie, după care săvârşea actul cununiei: le schimba verighetele, mirii se aşezau în genunchi în faţa altarului, se luau de mână, cele două mâini îngemănate fiind înfăşurate de preot cu „Stolla”, care era purtată de acesta pe după gât tot timpul slujbei. În acest timp, preotul întreba, mai întâi mirele şi, apoi, mireasa, dacă sunt de acord cu căsătoria. În timpul slujbei, tinerii ţineau în mână lumânările mari, care vor fi preluate de naşi.


După ceremonialul cununiei, cei implicaţi se aşază, din nou, în bănci. Dascălul face o rugăciune comună, după care tinerii căsătoriţi şi tot alaiul plecau la unul dintre socri, unde se desfăşura, de cele mai multe ori, nunta. Se păstra ordinea de la venire, dar mirele mergea înainte cu naşii, ca semn al autorităţii în noua familie. Atât în drumul spre biserică, cât şi în cel spre salon, alaiul era însoţit de muzică şi de salve de focuri trase de cavalerii de onoare.


Seara de dinaintea nunţii era „seara tinerilor”, care petreceau, servind mâncare şi dulciuri, dansând şi cântând. La nuntă participau doar rudele apropiate, cavalerii şi domnişoarele de onoare. La venirea de la biserică - la ora 13, de obicei - se servea „masa mare”. La intrarea în casa unde se făcea nunta, nuntaşii erau serviţi cu „o gustare (pişcoturi, nuci) şi vin sau rachiu, după preferinţă; iar mirilor li se serveşte un pahar cu apă cu dulceaţă sau rahat, aceasta deoarece sunt imediat după împărtăşanie”. Împreună cu domnişoarele şi cavalerii de onoare, mirii intrau în salonul de dans, iar femeile, aşezate pe scaune, priveau tinerii dansând.


Într-o altă cameră mergeau bărbaţii. Aici erau serviţi cu gustări, vin sau rachiu. Totul era pe fundalul muzicii. Urma masa de nuntă propriu-zisă. În funcţie de starea materială a socrilor, se serveau: supă de pasăre cu fidea, rasolul de la supă, friptură de viţel sau de porc cu cartofi prăjiţi, dulciuri - orez cu lapte şi cozonac (care se punea şi la începutul mesei). Mâncărurile erau însoţite de vin din abundenţă şi de muzică. În acelaşi timp, se servea şi masa în celălalt salon, naşa primind mâncarea, pe care o punea pe masă sau în farfurii, de la stolnici mirilor şi nunilor. Preotul stătea în cameră doar în timpul mesei. Dacă acesta nu putea veni la masă, mirii şi nunii îi duceau mâncarea acasă, în castroane speciale, iar când ieşeau din curte, tineri trăgeau salve de focuri, iar muzica cânta până ieşeau în stradă. De asemenea, îi primeau cu muzică atunci când se întorceau. În acest timp, nuntaşii nu erau serviţi cu mâncare. Masa se ridica la ora 15, timp în care tinerii dansau, iar mireasa îşi schimba rochia - pentru a nu o murdări în timpul dansului cu invitaţii, fără însă a scoate floarea şi beteala.


Cea de-a doua „masă mare” se punea la ora 20. Se serveau: ciorbă de vită, friptură la tavă cu cartofi la cuptor şi varză acră fiartă, iar, în ultimul timp, sarmale. În timpul mesei, nuna, însoţită de 2-3 rude, aduna darul. Aceasta ţinea în mână o floare de pe rochia miresei, parfumată, pe care o dădea să o miroasă mesenilor, ca o invitaţie pentru a contribui la bunăstarea noii familii. Aportul mesenilor nu era substanţial, astfel încât, din acesta, tânăra familie putea să-şi cumpere o amintire.


La ora 22, miresei i se scotea beteala, mirii erau aşezaţi pe două scaune, în mijlocul camerei, iar nuntaşii se adunau în jurul lor. Mirele punea pe genunchii fetei bani sau aur - a căror „valoare o ridica nunta” - şi continua, punându-i bani pe umărul stâng, pe cel drept şi pe cap. Aceşti bani erau adunaţi de naşă şi daţi miresei. Cântecele erau triste, cei prezenţi erau cu ochii în lacrimi. În acest timp, naşa îi scotea miresei florile şi beteala.


După acest ritual, mirii se retrăgeau în camera din casa socrului unde nu se desfăşura nunta. Înainte de plecare, mireasa - încă fecioară - era dansată de nuntaşi, care plăteau „1-2 poli” naşei, care-i dădea, apoi, tinerilor.


Nunta continua a doua zi. Cavalerii de onoare se adunau la ora 9 dimineaţa şi doi dintre ei plecau pentru a-i aduce pe naşi la nuntă. În timp ce lumea se aduna, cei doi cavaleri şi nunii, însoţiţi de muzică, mergeau la miri şi, împreună, veneau la petrecere. Doi dintre nuntaşi, „mai cheflii, se costumează unul cu haine de femeie şi unul cu haine bărbăteşti, însă neglijenţi, pentru a stârni râsul ca nişte adevăraţi clovni, şi merg prin sat cu căruţa şi muzica, însoţiţi de alţi bărbaţi veseli…”. Se servea masa la ora 12 şi din nou, seara, petrecerea ţinând până la miezul nopţii.


Tinerii căsătoriţi locuiau, timp de un an, în casa părinţilor băiatului. Tinerei soţii i se dădeau doar mobila şi lucrurile din casă, tânărul cuplu primind şi jumătate din venitul gospodăriei. După strângerea recoltei, aceştia se mutau în propria gospodărie, primind, din partea părinţilor, şi pământ, şi vite. Tânărului nu i de dădea însă tot pământul, restul urmând să fie primit după câţiva ani, când tânăra familie demonstra că este capabilă să se gospodărească singură. Dacă cei doi nu reuşeau să se chivernisească, tatăl băiatului oprea restul pământului, care îi revenea fiului după moartea sa, ca moştenitor direct.

Bărbatul avea, în familie, mai multe drepturi decât soţia. Din cauza religiei, divorţul nu exista, pentru că acesta ar fi implicat excomunicarea.

Sursa foto: MINAC

Despre Lavinia Dumitraşcu

Lavinia Dacia Dumitraşcu s-a născut la Constanţa pe data de 9.12.1966. A fost atrasă, în clasele generale, de gimnastică, a scris poezie, a frecventat cenaclurile constănţene, a publicat în reviste literare şi a luat premii. A ales însă istoria pentru că era fascinată de modul în care scotocea tatăl său, regretatul Gheorghe Dumitraşcu, prin arhive şi biblioteci pentru a „dezgropa“ ceea ce era îngropat şi uitat. A activat ca lector asociat la Universitatea „Ovidius“ Constanţa - Facultatea de Istorie şi Ştiinţe Politice, iar anterior, ca preparator/lector univ. în cadrul Universităţii „Andrei Şaguna“ din Constanţa. Din 2005 şi până în prezent este muzeograf 1 A în cadrul Muzeului de Istorie Naţională şi Arheologie Constanţa. 

Citeşte şi:

Colaborare ZIUA de Constanţa Istoricul Lavinia Dumitraşcu vă invită să descoperiţi Dobrogea după momentul Unirii cu Ţara (document)

Interviu online Lavinia Dumitraşcu a rememorat revolta pe care a simţit-o când lui Gheorghe Dumitraşcu i-a fost refuzat de penelişti titlul de cetăţean de onoare al Constanţei

Obiceiuri de căsătorie în comuna Caramurat (Mihail Kogălniceanu) la mijlocul secolului trecut, la români

Obiceiuri de căsătorie în comuna Caramurat (Mihail Kogălniceanu) la mijlocul secolului trecut, la tătari