Prof. univ. dr. Emil Păun - „Elevul nu trebuie învins, ci convins!“

La invitația Facultății de Psihologie și Științele Educației din cadrul Universității „Ovidius“, prof. univ. dr. Emil Păun a lansat, la Constanța, un foarte interesant volum, intitulat „Pedagogie - provocări și dileme privind școala și profesia didactică“ (Editura Polirom).
 
Mesajul principal al renumitului universitar, fost director general în Ministerul Educației imediat după Revoluție, s-a referit la evoluția școlii românești și problematica specifică acesteia în perioada actuală, în ce măsură globalizarea afectează școala românească, în ce măsură ne provoacă să adoptăm experiențe și practici străine și cum le adaptăm ca ele să producă rezultate în școala românească.
 
- Ce ne-au adus bun, domnule profesor, împrumuturile... externe?
 
- Am întâlnit o multitudine de situații în care am preluat experiențe străine, dar fără rezultat. Ba, dimpotrivă, uneori cu rezultate neașteptat de proaste. De asemenea, m-a preocupat raportul dintre egalitate, echitate și calitate în școala românească - în ce măsură statul susține, prin finanțarea pe care o realizează, posibilitatea de a avea școli cu niveluri calitative egale pe tot teritoriul țării. Pentru că, în opinia mea, se pierde un mare ansamblu de talente, în special pentru copiii din mediul rural, care nu pot să meargă mai departe și care, în general, sunt „înmormântați“ acolo, la ei acasă. Dar ei au, în principiu, foarte multe posibilități de evoluție.
 
- Și cum s-ar putea realiza practic această egalizare de șanse cu colegii din mediul urban?
 
- Eu am propus o finanțare diferențiată, astfel încât, pe lângă finanțarea generală de la buget a elevilor, pentru comunitățile locale foarte sărace, care nu pot să susțină școala prin mijloace locale, să se acorde un supliment de finanțare de la stat, astfel încât și în școlile acelea să existe nu numai dotări, ci și profesori buni, să existe posibilitatea ca elevii aceia să-și continue studiile.
 
E drept că, la ora actuală, discuțiile merg numai către creșterea salariilor profesorilor, dar nu este de-ajuns, pentru că nu rezolvăm chestiunea. Trebuie să profesionalizăm cariera didactică. Să facem în așa fel încât profesorul respectiv să nu se afle în zona funcționarului. Pentru că trebuie să recunoaștem că profesia didactică s-a cam funcționalizat. Profesorul vine, își face treaba, pleacă și nu îl interesează altceva.
 
În școală nu mai există raportul acesta apropiat al profesorului cu elevul, care nu este doar unul cognitiv, cât și - mai ales - educativ. Trebuie să se schimbe modul de raportare a profesorului la elev și invers.
 
Pe de altă parte însă, în opinia mea, evoluția în domeniul profesiei didactice merge într-o direcție proastă. De la ceea ce numeam pe vremuri vocație și misiune a profesiei didactice, s-a ajuns la carieră. Or, cariera omoară profesia și vocația. Oamenii au carieră profesorală, dar nu sunt profesori în sensul real al termenului, nu au vocație, nu simt misiunea aceasta de a lucra cu elevii. Am dezvoltat un capitol întreg despre așa-numita emoționalitate, competențele emoționale ale profesorului, nu numai cele de a ști cum să predai. Ci de a ști cum să te raportezi la clasă, la elev. Școala, după părerea mea, funcționează la ora actuală prost, într-o paradigmă a nevoilor de a răspunde nevoilor sociale.
 
- Mai pe românește, școala este total paralelă cu nevoile sociale...
 
- Eu nu am auzit în discuțiile în plan social despre modul în care școala răspunde nevoilor elevilor, nevoilor de dezvoltare personală. Li se cere școlilor, într-o perspectivă antreprenorială, să-i pregătească pentru viață, dar nu se întreabă nimeni despre nevoile elevilor. Și aici găsesc că este una dintre sursele derapajelor fundamentale, pentru că ei nu găsesc răspunsuri la problemele lor personale în școală, ci în afară.
 
Mai am un capitol privind evaluarea elevilor, și acolo atac câteva probleme. Una este obsesia aceasta a rezultatelor, a performanțelor, care aduce mai mult rău decât bine. Al doilea se referă la măsura în care școala recunoaște dreptul la greșeală al elevului. Pentru că eroarea este o sursă de dezvoltare intelectuală cu condiția să o recunosc, să o analizez și să văd demersul intelectual care a condus la eroare. Dar noi sancționăm eroarea...
 
- Se vorbește tot mai acut despre creșterea salariilor profesorilor în funcție de performanțe. Cum vi se pare?
 
- Există o confuzie în această privință, pentru că, până la urmă, ce măsurăm când vorbim de performanță? Măsurăm elemente de tip statistic, ierarhii și așa mai departe, modul în care elevii se înscriu într-o ierarhie a notelor sau ne raportăm și la măsura în care elevul crește ca personalitate. Eu fac o mare deosebire între gradul de instrucție al cuiva și gradul de educație. Poți să fii instruit, dar needucat. Pentru că educația înseamnă mai mult decât a ști. Școala a exmatriculat problematica educativă, pentru că mai ales profesorii de gimnaziu nu au nicio preocupare de genul acesta. Pe ei îi interesează domeniul lor, cum se lucrează, pun note, fac rapoarte și cam atât. Ei nu au timp să stea de vorbă dincolo de clasă, dincolo de problematica didactică cu elevul lor. Mai ales la pubertate, când elevii au probleme de cele mai diverse tipuri, au și ei eșecuri... bucurii... care îi determină să aibă comportamente neașteptate. Dar profesorul, indiferent de specialitate, trebuie să se ocupe și de dezvoltarea personală, nu numai cognitivă. Noi trebuie să formăm omul care este cetățeanul acestei țări.
 
Într-un capitol legat de investiția în educație și valoarea ei, am relevat faptul că, în ultima perioadă, cheltuielile cele mai mari în lume merg către o armată de oameni care trebuie să controleze comportamentele sociale și derapajele: poliție, justiție, pușcării... Conform demonstrației unui cercetător britanic, cu cât nivelul de cultură realizat prin școală va fi mai înalt, cu atât abaterile sociale vor fi mai mici, și atunci o parte din bugetul acela trebuie transferat spre educație. În școală trebuie să funcționăm după principiul că elevul nu trebuie învins, ci convins.
  
Despre prof. univ. dr. Emil Păun
 
Profesor universitar, doctor în pedagogie, şeful Catedrei de Pedagogie a Facultăţii de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei, Universitatea din Bucureşti, Doctor Honoris Causa al Universităţii de Vest din Timişoara, director al revistei de ştiinţele educaţiei „Repere”, membru al comitetului de lectură al revistei „Carrefours de l’éducation“ (Franţa).
 
Este autorul multor lucrări şi studii axate pe problematica didacticii, pedagogiei şi sociologiei educaţiei, dintre care menţionăm: Educaţia şi rolul ei în dezvoltarea social-economică (Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1974), Sociopedagogie şcolară (Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1982), Şcoala - abordare sociopedagogică (Polirom, Iaşi, 1999), Educaţia preşcolară în România (în colab.; Polirom, Iaşi, 2002), Pedagogie. Fundamentări teoretice şi demersuri aplicative (în colab.; Polirom, Iaşi, 2002) şi Apprendre et enseigner dans la société de communication (în colab.; Éditions du Conseil de l’Europe, 2005).