Sfântul Mare Mucenic Teodor Tiron şi Sâmbăta Colivelor

„Cu Hristos al meu am fost, sunt şi voi fi!”
Suntem în secolul al III-lea pe vremea împăraţilor romani Diocliţian, Maximian şi Maximin, în cetatea Amasiei.
Legiunile romane pe la anul 304 păzeau graniţele Pontului (Siria) în părţile Răsăritului, conduşi de generalul Vringa. Din această cohortă cu aproape 900 de ostaşi a Tironilor sau ,,recruţilor”, făcea parte şi tânărul creştin Teodor (Θεόδωρος ο Τήρων), venit din satul Mialon. Şi când treceau pe lângă o pădure din apropierea Evhaitei vrând să se odihnească lângă un copac, o creştină pe nume Evsevia speriată îi strigă: ,,Cum ai îndrăznit de ai venit în locul acesta? Dacă voieşti să-ţi dobândeşti viaţa şi să fii viu, fugi... căci aici s-a încuibat un balaur mare şi înfricoşător, de a cărui frică nu îndrăzneşte nimeni să treacă pe aici”. 



Şi făcându-şi rugăciunea peste puţin timp a apărut fiara înfricoşătoare şi numaidecât însemnându-se cu Sfânta Cruce a înfipt suliţa în şarpele balaur şi a plesnit pe loc.
Din clipa aceea ostaşul lui Hristos a înţeles că nu are de ce să se mai teamă: ,,Cu noi este Dumnezeu! Întelegeţi, neamuri şi vă plecaţi. Căci cu noi este Dumnezeu“! (Pavecerniţa Mare).
Şi i-a fost de folos curajul, căci peste puţin timp îl aştepta mărturisirea. Până acum de frica persecuţiilor tăinuise că era creştin, dar venise vremea ca să spună cine este Adevăratul Împărat, şi cine sunt idolii la care slujea imperiul. Şi l-au obligat să aducă jertfă zeiţei Cibela ca să dovedească că este de-ai lor, şi poate avea încredere în el. 
,,Fiecare ştie cui ostăşeşte, iar eu ostăşesc Stăpânului meu Hristos”.  
Şi l-au chinuit groaznic ca să se lepede şi nimeni să nu se mai ,,molipsească” de credinţa lui. Iar cei care ţineau la el, lăcrimau... Dar ighemonul cetăţii Puplie nu s-a clintit în cugetul întunecat, şi spre ,,gloria” zeilor în foc l-a aruncat, însă a ieşit nevătămat şi groaza pe toţi i-a apucat. 
,,Nu te teme, Teodore, căci Eu sunt cu tine....cu Mine vei fi în împăraţia Mea cea cerească şi veşnică”. 
În văzul  tuturor Sfântul Teodor şi-a făcut rugăciunea.
,,Şi am văzut, zice scriitorul care a fost martor, cinstitul şi sfântul său suflet ridicându-se spre cer, ca un fulger”!
Şi era în 17 februarie 303 când a primit cununa muceniciei.
Iar înstărita creştină Evsehia, din ţinutul pe care Teodor îl scăpase de fiară răscumpără cu bani de la eparh trupul Sfântului, şi-l îngroapă creştineşte. 
Pe vremea împăratului prigonitor Iulian Apostatul (361-363), deşi era prigoană ,,pe puterea marilor zei”, Iisus Hristos trimite în vis arhiepiscopului Eudoxie al Constantinopolului( 360- 370), pe Sfântul Teodor. 
Nelegiuitul şi vrăjmaşul Apostat, ştiind că în Postul Mare creştinii din oraşul fondat de Constantin cel Mare în anul 330 d.Hr. postesc, a poruncit ca să împroaște alimentele cu sânge idolesc. Şi pierdere mare se aducea cetăţii, căci nu se mai făcea vânzare, iar pieţele erau pustii.  
,,Cine eşti tu, sfinte al lui Dumnezeu, care ai venit la mine? Spune-mi numele tău ca să-l ştiu.
- Eu sunt mucenicul lui Hristos, Teodor...să-ţi descopăr sfatul păgânului împărat”. 
Iar  arhiereul nelămurit şi uimit iar a întrebat: ,,Cum s-ar putea ca cei săraci să nu cumpere bucate din târg?
- Să li se dea colivă şi se va mângâia neajungerea lor. Coliva este făcută din grâu fiert şi aşa ne-am obişnuit noi a numi grâul fiert în Evhaita. Pentru aceasta fă cum îţi zic: Ridică-te şi adună turma cea înţelegătoare a lui Hristos şi pune-o în siguranţă! Dă-le colivă, ca să le potoleşti astfel foamea”! 
Şi a înştiinţat poporul dreptcredincios ca să nu se spurce şi să se ferească de cele jertfite. Patriarhul Nectarie al Constantinopolului (381-397) a statornicit ca în această zi să se facă pomenirea Sfântului Teodor Tiron, iar Triodul consemnează minunea din Sâmbăta Colivelor. (Ieromonahul Makarios Simonopetritul).
Coliva este ofranda adusă în cinstea Sfinţilor, la hramuri, în praznice şi sărbători, ca semn de mulţumire şi comuniune cu Biserica triumfătoare din Cer. Simbolistica ei este nemurirea şi râmâne jertfa noastră neîntreruptă pentru pomenirea şi iertarea păcatelor celor adormiţi întru nădejdea Învierii. 
„Noi îi poftim pe săraci şi nevoiaşi la ospăţ, pentru ca astfel serbarea noastră să devină pomenire pentru odihna sufletului celui adormit, iar pentru noi, mireasmă bineplăcută lui Dumnezeu“ (scriitorul Origen cart. III, Migne, P. G., XVII, col. 517).
Numele noastre sunt înscrise în Cartea Vieţii şi avem identitate, pe care finalitatea nu ne-o poate şterge niciodată; din cauza  Sufletului nemuritor dat de Creator (Luca X, 21).
Pentru sufletele lor ne rugăm şi citim pomelnice, deoarece dragostea nu încetează şi îşi permite să treacă chiar peste mormânt. 
,,Că oricine cere ia, cel care caută află, şi celui ce bate i se va deschide” (Matei VII,8). 
Dacă nu am avea făgăduinţa Mântuitorului Iisus, nu ne-am pierde timpul cu parastase şi pomeni. Ne-am consola precum cei necredincioşi cu un regret sfâşietor şi ne-am resemna. 
,,Fratele tău va învia. Marta i-a zis: Ştiu că va învia la înviere, în ziua cea de apoi. Şi Iisus i-a zis: Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. (Ioan XI,23-25). 
Realist sau umanist nu trebuie să stai indiferent, iar creştinul este convins că ,,povestea vieţii" nu se termină la cimitir... Domnul ne spune să cercetăm Scripturile şi vom pricepe că avem Viaţă veşnică. (Ioan V,39-40). 
Sâmbăta Colivelor are presărată ,,grijă" şi ,,emoţie", chiar dacă sunt Dincolo.  Pregăteşti coliva şi aduni boabele de grâu cu amintiri scumpe şi se amestecă cu lacrimi...,,Orice clipă poate fi un timp și orice suspin poate fi o rugăciune" (părintele arhimandrit  Arsenie Papacioc).
Sf. Liturghie ne strânge în miride laolaltă, ca Acasă; pe cei vii şi pe cei adormiţi: „Spală Doamne păcatele celor ce s-au pomenit aici cu Cinstit Sângele Tău, pentru rugăciunile sfinților Tăi. Amin”. Acesta este Cultul morţilor!
Nu lipseşte nimeni, decât cei care nu vor să fie cu El şi numai atunci poate fi o prăpastie de netrecut, căci au nesocotit Cartea Sfântă. Scripturile nu vând iluzii şi nu amăgesc pe nimeni, iar Fiul lui Dumnezeu a străbătut Cerurile ca ,,să ţinem cu tărie mărturisirea”, că El ne pregăteşte loc şi nouă. (Evrei IV,14 şi Ioan XIV,2). 
,,Fraţilor, despre cei ce au adormit, nu voim să fiţi în neştiinţă, ca să nu vă întristaţi, ca ceilalţi, care nu au nădejde, Pentru că de credem că Iisus a murit şi a înviat, tot aşa (credem) că Dumnezeu, pe cei adormiţi întru Iisus, îi va aduce împreună cu El. (I Tesaloniceni IV, 12-13). 
Această zi de pomenire a celor răposaţi este aşteptată în ortodoxie cu mult dor şi împreună ne rugăm pentru iertarea lor.
,,În cimitir s-au bătătorit poteci
E cale spre cer şi Rai pentru toţi
N-ai dreptul să-i uiţi, ci doar să-i ajuţi
Acelaşi Crez, aştept învierea lor!”
Teologia aduce doxologie, pe când ştiinţa se chinuie să desluşească misterele... şi în acest timp bobul de grâu intră în pâmânt şi răsare. 
,,Aşa este şi învierea morţilor: Se seamănă (trupul) întru stricăciune, înviază întru nestricăciune; Dacă este trup firesc, este şi trup duhovnicesc. iar când acest (trup) stricăcios se va îmbrăca în nestricăciune şi acest (trup) muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci va fi cuvântul care este scris: „Moartea a fost înghiţită de biruinţă”.  (I Corinteni XV).