Tendinţe noi în istoriografia mondială, privind istoria tătarilor




Așa cum am mai subliniat, istoria tătarilor a fost și, din păcate,  este și acuma una dintre cele mai atacate și falsificate teme din istoriografia universală. Cred că nu mai este nevoie să explic din nou motivele politice ale abordării într-un mod cu totul neștiințific a istoriei tătarilor de către istorici străini, în primul rând de către cei din spațiul rusesc. Cauzele politice care explică denaturarea voită, agresivă a trecutului tătarilor de către mulți istorici ruși și susținători ai lor din alte țări sunt legate de atitudinea consecvent antirusă a poporului tătar, în general,  și de însemnătatea geostrategică a spațiului istoric tătar.
    
Ca număr, tătarii reprezintă a doua etnie, după slavi, din Federația Rusă. Potrivit statisticilor oficiale din perioada sovietică, numărul tătarilor din Rusia ar fi de circa 6 milioane de oameni[1]. Dar, conform unor memorii adresate relativ recent autorităților din Republica Tatarstan, populația tătară din Federația Rusă ar fi de circa 15 milioane, iar numărul total al tătarilor din lume ar fi de peste 20 de milioane[2]. Nivelul de cultură al tătarilor din Rusia a fost și a rămas tot pe locul doi, după ruși. Tendința actuală a conducerii de la Moscova este de a reduce atât ponderea numerică, cât și prestigiul cultural al tătarilor, nu numai prin falsificarea datelor statistice, ci și prin încurajarea pretențiilor și naționalismelor locale ale rudelor lor apropiate (bașchiri, nogai, uzbeci, kazahi etc.). O dovadă grăitoare în acest sens este și proiectul rusesc de ridicare la Samara, în viitorul apropiat, a unei statui a lui Timurlenk, care este principalul distrugător al celui mai mare stat tătăresc din istorie – Hoarda de Aur (Statul de Aur).

Teritoriul actual al Federației Ruse este compus în cea mai mare parte din ceea ce în trecut a fost numită Deșt-i Kîpceac  (Stepa Kîpceacă), care a fost locuită mai multe sute de ani de strămoșii tătarilor,  de kîpceaci, care sunt cunoscuți în istorie și sub numele de cumani. Ulterior, în aceleași regiuni s-a format și s-a dezvoltat marele stat tătar Hoarda de Aur (1242-1502) și apoi hanatele tătare de Kazan, Crimeea, Astrahan, Nogai, Siberia ș.a. (sec.XV-XVIII). Statul rus centralizat în jurul Moscovei s-a constituit și s-a consolidat cu sprijinul direct al tătarilor și pe baza modelului Hoardei de Aur.

Începând cu anii 1220, când cronicarii ruși au notat primele știri despre tătari, istoriografia rusă i-a calomniat și defăimat pe tătari, în continuu și în mod sistematic, până în zilele noastre. Cronicarii vechi și istoricii ruși moderni, inclusiv cei actuali, sunt în principal cei care au format și au accentuat imaginea negativă a tătarilor. Prin ei s-au răspândit apoi aceste clișee  oribile  în întreaga lume. Scopul politic al acestei campanii obsesive și perverse era și este cât se poate de evident, anume negarea rolului predominant pozitiv al tătarilor în istoria rusă veche și justificarea programului rus de cotropiri  în spațiul tătăresc din Eurasia. S-a ajuns până acolo încât, la 9 august 1944, a fost adoptată o rezoluție specială a Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice prin care era interzisă cercetarea și studierea istoriei Hoardei de Aur și a hanatelor tătărești moștenitoare ale acesteia[3]. 

Al Doilea Război Mondial era atunci în plină desfășurare, iar conducerea regimului stalinist hotâra că este de mai mare importanță interzicerea cunoașterii istoriei și culturii tătare, decât concentrarea atenției pe desfășurarea Războiului Mondial. Reamintim faptul că, la 18 mai 1944, deci tot în plin Război Mondial, tătarii din Crimeea fuseseră deportați în masă, până la unul, din țara lor strămoșească. Nu au fost cruțate nici măcar familiile celor care obținuseră medalii și ordine pentru acte de bravură în lupte, inclusiv Steaua de Aur  și titlul de Erou al Uniunii Sovietice. Kremlinul a fost complexat mereu de faima Hoardei de Aur și a refuzat cu îndărătnicie să recunoască rolul fundamental constructiv pe care l-au avut tătarii în devenirea istorică a Rusiei. Orgoliul imperial rus nu iartă tătarilor faptul că ei au fost singurii din istorie care au îngenuncheat Rusia timp de aproape trei sute de ani. De aici și reacția de ostilitate vehementă a Rusiei față de tătari, dușmănie care se manifestă în toate formele, inclusiv în zilele noastre,  când regimul putinist a reluat și a pus în practică și planurile țariste de (re)ocupare armată a vechilor țări tătărești.

Din fericire, în ultimele decenii, unii dintre istoricii occidentali au început să se elibereze din mrejele istoriografiei ruse și să caute singuri adevărul istoric despre tătari și relațiile lor cu alte popoare, în primul rând cu rușii. Una din primele cărți cu adevărat științifice despre relațiile dintre tătari și ruși a fost cea a istoricului american Charles J.Halperin, publicată în 1985, în care concluzia autorului era : „Deși pare greu de măsurat, contribuția Hoardei de Aur la dezvoltarea Rusiei este, evident, foarte mare.  Distrugererile din timpul cuceririlor nu pot fi calculate, dar la fel de greu de evaluat este și bogatul comerț care a luat apoi amploare, întreținut cu grijă de Hoarda de Aur. Sub protecție mongolă, Biserica Ortodoxă Rusă a crescut enorm în bogăție și influență. Este dificil de stabilit cu exactitate rolul pe care l-a jucat Hoarda în dezvoltarea Moscovei și în unificarea Rusiei, dar este clar că Moscova a adoptat o serie de instituții tătare pentru consolidarea puterii sale și pentru expansiunea sa de mai târziu” [4].  Același istoric  nota, tot ca o concluzie generală, și faptul că apropierea istoricilor ruși de problematica relațiilor dintre cnezatele rusești și statul tătar Hoarda de Aur este profund greșită, deoarece, în realitate, „evoluția birocrației Hoardei, întreaga sa politică  externă, precum și politica internă au avut consecințe de o însemnătate enormă pentru Rusia și trebuie să fie parte a oricărei  viziuni coerente asupra acelor vremuri ”[5].

Ulterior au apărut și alte lucrări dedicate Hoardei de Aur și altor state genghishanide[6]. Acești oameni de știință au început să înlăture tot mai mult vechile stereotipuri care îi prezentau pe mongoli (tătari) doar ca prădători, ucigași, distrugători, și să caute să înțeleagă modul în care mongolo-tătarii, în general, și Hoarda de Aur, în special, s-au putut organiza ca un stat imperial bine articulat, dezvoltat și puternic, în măsură să înfluențeze major istoria întregii lumi. În aceste lucrări și în altele asemănătoare sunt aduse foarte multe informații, argumente, idei de natură să ofere o altă imagine a istoriei tătare, o istorie reală, ignorată până acuma în mod deliberat, mai întâi de istoricii ruși, apoi și de alții, inclusiv români. Dincolo de distrugerile și omorurile, într-adevăr multe, cauzate de războaiele de agresiune, sunt relevate acum și efectele, consecințele esențial pozitive asupra întregii omeniri ale activităților bogate pe multiple planuri ale statelor conduse de dinastia genghishanidă. Istoricii occidentali descoperă acum, mai bine zis,  acceptă abia acum realitatea istorică că un stat neuropean și necreștin, mai exact spus  statul turco-musulman (tătar) Hoarda de Aur a ajuns, în secolele XIII-XIV, la un nivel de dezvoltare pe care statele europene creștine le-au putut atinge mult mai târziu, abia în epoca modernă. Este vorba aici, de fapt, de un curent nou de reabilitare a rolului Asiei în istoria și cultura Europei și, implicit, în cea a Americii, rol minimalizat până în prezent în mod voit, mai întâi din motive religioase, apoi pentru a justifica politica colonialistă a marilor state europene creștine împotriva Asiei și Africii necreștine[7].


Dar, o problemă majoră, pe care cel puțin unii dintre autorii amintiți aici nu au tratat-o cu  atenția cuvenită, o reprezintă titlurile acestor cărți. Toate aceste lucrări se referă de la început exclusiv la mongoli, niciuna nu are în vedere, nici măcar în subsidiar, numele tătarilor[8]. După părerea mea, este vorba aici de o cursă abilă întinsă de istoriografia naționalistă rusă actuală, în care istorici de bună credință din Occident și nu numai au căzut cu ușurință. Potrivit rezoluției bolșevice din august 1944, adoptată din ordinul lui Stalin, la care ne-am referit mai înainte, numele tătarilor a ajuns iarăși la interdicție, chiar în zilele noastre, dar de această dată în istoriografia occidentală!

În cărțile menționate aici se vorbește mult de mongoli, ca și cum ei ar fi constituit un „imperiu național”, adică un imperiu fondat, condus și populat numai de mongoli sau majoritar de mongoli. Or, se știe prea bine, inclusiv și de autorii menționați, că Djuci, fiul cel mai mare al lui Genghiz han, a primit de la tatăl său imensa stepă kîpceacă și doar patru minggani de mongoli, adică patru unități militare de câte o mie de oșteni. Numele acestor unități sunt bine cunoscute și sunt pomenite cu cinste ca fondatoare ale Hoardei de Aur. Dar, Hoarda de Aur, constituită ca stat separat în 1242[9], se întindea de la Irtîș la Dunăre, având circa 9-10 milioane km2 și o populație estimată la 15-20 milioane de locuitori. Este adevărat, cele câteva mii de persoane de etnie mongolă sunt acceptate ca întemeietoarele oficiale ale acestui uriaș stat eurasiatic, tot ele au reprezentat și pătura lui conducătoare. Dar, mongolii ”reprezentau doar o picătură în oceanul de kîpceaci supuși” din Hoarda de Aur[10].

Curând, cea mai mare parte a populației Hoardei de Aur, inclusiv și îndeosebi aristocrația mongolă, a fost islamizată și turcizată (kîpceachizată). La sfârșitul veacului al XIII-lea, numele de mongol dispăruse practic din viața cotidiană a Hoardei de Aur. Europenii, mai bine zis occidentalii, cunoșteau acest stat și populația lui sub numele de Tartar, iar în sursele de sorginte islamică Hoarda de Aur este numită hanat/sultanat kîpceac,iar locuitorii ei Tatar (ططر) sau Turci (Etrak). Diversele etnii din Hoarda de Aur, între care kîpceacii erau cei mai mulți, numite de străini (exonim) cu denumirea generică de „tatar/tartar”, se recunoșteau între ei cu numele propriu de neam sau de trib (endonim). Doar pătura subțire a conducătorilor era de origine mongolă.

Cum se poate vorbi atunci de un stat mongol?! Mai mult, autorii amintiți vorbesc de stat mongol și de state mongole chiar și în secolul al XIV-lea și în cele următoare, inclusiv în cazul hanatelor desprinse din Hoarda de Aur în secolul al XV-lea, când și acei puțini mongoli fuseseră asimilați de multă vreme de masa turco-islamică, adică de tătari. Este vorba aici de o ignorare voită, chiar de o sfidare a poporului tătar, căruia îi aparține istoric și de drept Hoarda de Aur și statele formate ulterior pe teritoriile acesteia. Baza poporului tătar actual o reprezintă kîpceacii (cumanii), care erau locuitorii majoritari din Hoarda de Aur. La începutul secolului al XIV-lea, poporul tătar actual era format, ca unul turco-musulman,  iar limba kîpceacă, numită și lingua comanescha (limba cumanică), era comună tuturor locuitorilor din Hoarda de Aur, inclusiv pentru pătura conducătoare de origine mongolă, fiind de fapt limba de comunicare (lingua franca) a acestui stat uriaș și multietnic. Limba kîpceacă sau tătara veche devenise și limba unei culturi imperiale de tip urban, în care au fost create multe și valoroase opere literare, filosofice, etice, didactice ș.a. legate strâns de spiritul elevat din marile centre islamice ale vremii, în primul rând Cairo, Damasc și Halep. Sunt convins că toate aceste adevăruri istorice sunt cunoscute bine, chiar în profunzime și în detaliu, și de autorii avuți în vedere aici. Atunci, de ce această atitudine cu totul neștiințifică în abordarea și tratarea unei teme care are, într-adevăr, o legătură deosebit de puternică cu istoria Rusiei?! Tătarii și, îndeosebi, Hoarda de Aur au reprezentat și reprezintă chiar o obsesie a istoricilor ruși, pentru că nici o altă putere străină, în afară de cea tătară,  nu i-a stăpânit pe ruși în întregime, în toată istoria lor de până azi. Să fie oare o nouă concesie făcută Rusiei?! Mongolii sunt departe, iar Mongolia nu este implicată în problematica atât de complicată astăzi dintre Rusia și Occident, pe când tătarii, cei din Crimeea în mod special,  sunt parte integrantă a actualei „crize ucrainene”.

După publicarea cărții noastre Tătarii. Relații cu otomani și români,  Editura Presa Universitară Clujeană, 2021 (430 pag.), au apărut două lucrări [Tasin Gem1] exact pe tematica Hoardei de Aur și care din titlu anunță că se referă la Hoarda de Aur ca stat mongol[11].   Aceste cărți se adaugă la cele care, în ultima vreme, sunt de natură să schimbe radical viziunea asupra istoriei acestui mare stat[12]. Cele două volume apărute recent completează, nuanțează și confirmă ceea ce am afirmat, de peste 30 de ani, în privința istoriei Hoardei de Aur, pe care noi o tratăm însă ca un stat tătar sau turco-musulman. Din păcate, autorii pe care îi avem în vedere aici, îndeosebi Marie Favereau, aplică pentru toată istoria Hoardei de Aur și chiar pentru epoca post Hoarda de Aur  eticheta Yeke Mongol Ulus  (Marea Națiune Mongolă). O asemenea apreciere a fost valabilă doar o scurtă perioadă (mai puțin de 50 de ani), la început, mai precis până în a doua jumătate a secolului al XIII-lea, când „marea națiune mongolă”, care de fapt era o „mică minoritate mongolă”, a fost relativ repede asimilată  în marea masă de supuși turco-musulmani, în primul rând kîpceaci.
 
Unii dintre acești autori, între care și Marie Favereau, au legături strânse cu Institutul de Istorie „Șehabeddin Merdjani” al Academiei de Științe a Republicii Tatarstan, unde sunt prețuiți și respectați. Acest Institut a inaugurat cu ceva ani în urmă și promovează cu succes proiecte de cunoaștere aprofundată a istoriei și culturii tătare, în primul rând prin Centrul pentru studierea istoriei Hoardei de Aur și a hanatelor tătare ”Mirkasim Usmanov”.  Centrul publică  trimestrial trei reviste științifice de specialitate, precum și numeroase volume,  inclusiv și îndeosebi în cadrul  seriilor:  „Tartaria Magna”, „Yazma Miras” (Textual Heritage),  „Bibliotheca Tatarica”, iar dna M.Favereau este implicată direct în unele din aceste publicații. Deci, este practic imposibil să apelăm aici la prezumția de necunoaștere exactă a informațiilor istorice[13]. Dna M.Favereau atribuie însă mongolilor toate realizările,  într-adevăr remarcabile,  ale Hoardei de Aur (Statul de Aur),  chiar dacă aceștia reprezentau doar grupul restrâns al dinastiei conducătoare și fuseseră asimilați repede de masa kîpceacă a populației. Este ca și cum zici că Imperiul spaniol condus de dinastia Habsurgică (1519-1700) era un stat german și nu unul spaniol, iar tot ceea ce a făcut această mare putere este opera germanilor. Aceeași logică ar fi valabilă și în cazul istoriei  Iranului, care, între secolele XI și XX, a fost condus, în cea mai mare parte a perioadei, de dinastii de origine turcă (turkmenă), între care  cei mai cunoscuți au fost Safevizii (1501-1736). Dar,  nimeni nu spune că în acea vreme Iranul era un stat turc (turkmen), deoarece, cu timpul,  acești conducători  turci/turkmeni s-au topit în masa persană a țării, iar Iranul a rămas permanent un stat persan. Exemplele de acest gen pot fi multiplicate. Același proces de asimilare a avut loc și în Hoarda de Aur, unde, după cum am subliniat în mod repetat, pătura conducătoare mongolă s-a pierdut repede în masa turco-musulmană (tătară). Dar, numai în cazul Hoardei de Aur se afirmă că aceasta a rămas, totuși, un stat mongol, deși și conducătorii lui de origine mongolă se turcizaseră și deveniseră musulmani.

Masa producătorilor, negustorilor, a contribuabililor, a funcționarilor de stat, învățaților și a armatei din Hoarda de Aur era constituită din nemongoli, în primul rând kîpceaci (cumani). Or, Marie Favereau sugerează că erau mongoli și cei care creșteau animale, și cei care munceau pe câmp sau în ateliere, erau dregători de stat mici sau mari, aveau prăvălii sau mergeau cu caravanele, trăiau în corturi de pâslă în stepă sau în case de cărămidă în orașe, mânuiau pana sau lăuta, erau ostași sau simpli supuși. În viziunea Mariei Favereau, viața cotidiană din Hoarda de Aur era animată  numai de mongoli, ceea ce este total contrară realității istorice. Doar cnezatele rusești supuse și locuitorii lor ruși se bucură de atenția specială a acestei autoare.

Dacă toate înfăptuirile, cu adevărat mărețe ale Hoardei de Aur, s-ar fi datorat exclusiv mongolilor, cum insinuează dna M.Favereau și cei care gândesc ca ea, atunci de ce mongolii de atunci nu au lăsat un popor și un stat național moștenitor, comparabil cu statele naționale ale celorlalte popoare fondatoare de imperii, începând cu persani, chinezi și romani (italieni), până la arabi, germani, turci, englezi și ruși?! Mongolia actuală este departe de locurile în care a existat Hoarda de Aur, iar mongolii de azi sunt puțini (3,5 milioane), iar în trecut au fost și mai puțini. Mongolii nu sunt nici turcici, nici musulmani și au rămas în mare parte tot nomazi. În schimb tătarii, care sunt moștenitorii de drept și de fapt ai Hoardei de Aur, au continuat pe aceleași locuri structura statală, tradițiile, credința religioasă, limba și cultura Hoardei de Aur.

Într-o carte de 377 pagini, apărută într-una din cele mai prestigioase edituri științifice din lume, cea a Universității Harvard, și dedicată Hoardei de Aur, care a fost cel mai important stat al tătarilor/kîpceacilor, Marie Favereau îi menționează pe tătari doar de 12-13 ori, dar și aceste pomeniri se referă majoritar la ceea ce noi am numit proto-tătari, adică vechii tătari, care nu au nici o legătură cu tătarii de astăzi, cu excepția numelui. Altfel spus, dacă până acum, timp de 800 de ani, tătarii au fost socotiți „țapii ispășitori” ai istoriei, numele lor fiind legat pe nedrept de unele dintre cele mai mari atrocități din istoria omenirii, de acum, ei, mai precis numele de tatar  se află în primejdia reală de a fi scos în afara istoriei. Marie Favereau a negat dreptul istoric al tătarilor la moștenirea Hoardei de Aur și într-o altă carte a ei, publicată câțiva ani mai înainte[14].

Succesele și progresele, cu adevărat reale și însemnate, ale Hoardei de Aur pe multiple planuri au fost posibile datorită celor care trăiau și munceau în acest mare stat, în primul rând kîpceacilor majoritari, a căror limbă era și limba universală din Hoarda de Aur. Elita genghishanidă a avut înțelepciunea de a adopta și adapta administrația tradițională locală și de a angaja în structurile statului și ale armatei mulți autohtoni pricepuți și loiali.  În cazul djucizilor,  adică a dinastiei conducătoare din Hoarda de Aur, mulțimea și experiența kîpceacilor supuși  au conferit eficiență și originalitate acestui stat, care și-a asigurat astfel dominația asupra unui teritoriu imens și existența în istorie timp de aproape 300 de ani și, apoi, prin statele tătare moștenitoare încă alte perioade de existență, mai scurte sau mai lungi. Hanatul  Tătar din Crimeea a fost distrus de ruși după încă 350 de ani de existență. Hanatul din Crimeea s-a recunoscut, de la început, ca unicul moștenitor al Hoardei de Aur și a acționat până la sfârșit pentru restaurația ei [15].  Nici un alt stat genghishanid, nici Imperiul Yuan din China și nici hanatul Ilhanid din Iran, nu și-a putut asigura continuitatea prin state moștenitoare, așa cum a reușit Hoarda de Aur. Singura explicație posibilă este continuitatea tătară (kîpceacă), care a lipsit din celelalte state de origine genghishanidă.

Dar, pentru autorii pomeniți chiar și aceste hanate tătărești urmașe ale Hoardei de Aur sunt tot mongole, deși nici una din ele nu s-a recunoscut ca atare, iar limba și cultura mongolă erau prezente acolo doar prin unele influențe minore în limba și civilizația tătară. Marie Favereau nu acordă nici cea mai mică atenție culturii, vieții spirituale și limbii curente din cuprinsul imens al Hoardei de Aur. Or, se știe prea bine, inclusiv de autoarea pomenită, că începând cu a doua jumătate a secolului al XIII-lea, mai precis cu domnia celui dintâi han musulman al Hoardei de Aur, Berke (1257-1266), procesul de islamizare și de turcizare (kîpceachizare) din acest stat dobândise proporții extraordinare, pentru ca la începutul veacului următor, mai exact în timpul hanului Özbeg (1312-1342), acest proces să fie finalizat, prin formarea poporului tătar actual. ”Odată cu turcizarea mongolilor și convertirea Hoardei de Aur la Islam, la sfârșitul secolului al XIII-lea și la începutul secolului al XIV-lea, un stat turco-musulman a dominat întreaga Europă răsăriteană, de la Baltica la Marea Neagră”, afirma categoric renumitul specialist în istoria lumii islamice, Bernard Lewis (1916-2018)[16]. Cum poate fi socotit mongol un stat în care marea majoritate a populației lui, inclusiv conducătorii, erau musulmani turcici sau turcizați ?! Iar limba comună, dominantă (lingua franca) era kîpceaca (tătara veche), care era și limba literară și oficială, iar religia cea mai răspândită era cea islamică și bogata lui viață spirituală, ca și animata lui viață cotidiană se desfășurau în parametrii lumii turco-musulmane?!  

În mod straniu, la finalul cărții sale, chiar ca un fel de concluzie, dna Marie Favereau compară populația Hoardei de Aur cu populația băștinașă Lakota din America de Nord[17]. Mi se pare incalificabilă pentru autoare și dezonorantă pentru o editură ca cea a Universității Harvard o asemenea apropiere între un trib amerindian, care nu cunoștea încă roata, și un mare stat eurasiatic, cu organizare superioară multor  state ale evului mediu occidental, și cu o cultură strălucită, demnă de spiritualitatea islamică clasică.

De fapt, după părerea mea, aici este vorba de altceva decât de știință istorică. Cred că se poate citi și printre rândurile acestei cărți apărută de curând la Harvard. Rusia a manifestat de la început nu numai teamă, ci și atracție deosebită față de tot ceea ce însemna Hoarda de Aur și tătari. Imediat după prăbușirea acestui stat tătar, în 1502, Rusia și-a exprimat deschis dorința de a pune mâna pe imensa moștenire tătară. Campaniile lui Ivan cel Groaznic (1547-1584) împotriva hanatelor tătare de Kazan, Astrahan, Siberia etc., constituite pe teritorii ale Hoardei de Aur, au avut ca scop și legitimarea titlului de țar pe care Ivan al IV-lea și-l arogase la întronare. Ivan cel Groaznic este primul suveran  din istoria Rusiei care folosește titlul de țar (împărat).

După cucerirea hanatelor tătare, Ivan cel Groaznic s-a grăbit să-și adauge la titluri și pe cel de „țar al Kazanului și Astrahanului”, mai cu seamă în scrisorile trimise suveranilor europeni. În același scop, țarii ruși și-au însușit și coroana imperială a hanilor tătari, numită apoi de ruși și ”kazanskaja shapka”, pentru că a fost luată ca pradă după cotropirea Kazanului, în 1552.

Această coroană, numită „tadj” de tătari, era socotită o moștenire genghishanidă[18]. Fondatorul Hanatului Tătar de la Kazan (1438), Ulug Muhammed, a fost han al Hoardei de Aur (1420-1437). În 1445, acesta a întărit supunerea marelui cneaz de la Moscova față de tronul de la Kazan. Ulug Muhammad făcea parte din „lineajul de aur” (altan urug), ceea ce înseamnă că era descendent pe linie directă din Genghiz Han. În sursele rusești din secolul al XV-lea, hanii tătari de Kazan sunt desemnați cu epitetul de „mare țar”. Hanul gheraid de Kazan, Sahib Gheray (1521-1524), folosea în titulatura sa epitetul de „al-azim” (marele, mărețul)[19]. Cum celălalt hanat tătar, cel din Crimeea, care se declarase oficial, încă din 1503, ca moștenitor legitim al Hoardei de Aur, nu putea fi încă cucerit, fiind sub protecția Porții Otomane, țarii ruși s-au grăbit să pună stăpânire pe celelalte state tătărești formate din Hoarda de Aur. Acțiunea avea  însemnătate fundamentală pentru legitimarea imperială a țarului de la Moscova.                     

Istoricii ruși au găsit în cronicile rusești din secolul al XVI-lea, îndeosebi în Istorija o Kazanskom tzarstve (Istoria țaratului de la Kazan), cunoscută și sub denumirea de Kazanskiȉ letopisetz (Analele de la Kazan), motivația ideologică pentru cucerirea hanatelor tătărești de către Ivan al IV-lea.  Exegeți ai cronicilor rusești din veacul al XVI-lea remarcă faptul că autorii acestor scrieri și-au concentrat atenția asupra istoriei relațiilor ruso-tătare, cu scopul de a-i evidenția pe „Țarii Tătari ca purtători ai autorității pe care Țarii Moscoviți au fost predestinați să o moștenească”. Documentele diplomatice ale vremii atestă și ele faptul că, prin anexarea Kazanului, conducătorii de la Moscova erau convinși că obțin dreptul de a purta titlul de țar[20].   Diplomații polonezi din secolul al XVI-lea  reproșau diplomaților ruși faptul că țarul Rusiei, deși se consideră suveran creștin, poartă totuși  titlul de ”Țar/Împărat Tătar”[21]. Dar, curtea regală și biserica poloneză recunoșteau hanului Crimeei titlul de „împărat al tătarilor” (imperator Thartharorum)[22]. Totodată, curtea țaristă a făcut eforturi condiderabile, parțial reușite, pentru creștinarea și asimilirea în elita societății ruse a membrilor familiilor domnitoare din hanatele tătare cucerite[23].

În 1575, când a abdicat (temporar) pe neașteptate, însuși țarul Ivan cel Groaznic l-a desemnat ca sucesorul său la tronul Rusiei pe fostul han tătar de Kasîmov, creștinatul Simeon Bekbulatovici. Acesta era strănepotul hanului Seyyid Ahmed al Hoardei de Aur (Ulug Orda), fiind deci din familia genghishanidă. Folosirea unor „împărați (hani) marionetă” era o modalitate de a legitima aspirația imperială a țarilor ruși[24].

În evul mediu, ideea de legitimitate la moștenirea tronului, prin ceea ce se chema translatio imperii, avea o foarte mare însemnătate în relațiile internaționale și nu numai. De aici și încercările repetate și nereușite ale țarilor ruși de a fi acceptați ca moștenitori ai împăraților romani (țar = cesar), măcar al celui de răsărit, scop pentru care au proclamat Moscova a treia Roma și au preluat ca emblemă vulturul bicefal bizantin. Numai că, spre deosebire de Imperiul Carolingean și Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană, care erau tot translații imperiale, dar pe fostele teritorii ale Imperiului Roman, și fuseseră susținute de capul bisericii romane,  Imperiul Rus în formare nu avea nici măcar un petic de pământ moștenit de la Imperiul Roman, de Apus sau de Răsărit, iar sediul central și șeful suprem ai bisericii ortodoxe erau captivi într-un imperiu islamic. Translație imperială au făcut și otomanii, preluând moștenirea Imperiului Roman de Răsărit. Imperiul otoman s-a născut după cucerirea Constantinopolului, în 1453, și s-a consolidat după luarea în stăpânire și a ultimei reședințe a califilor abbasizi de la Cairo, în 1517, împreună cu titlul de calif și relicvele sacre ale Islamului. Padișahii (împărații) turco-osmani au întrunit în personalitatea lor tradiția hakanilor (împăraților) turco-tătari central-asiatici, moștenirea cesarilor răsăriteni și autoritatea califilor musulmani. Și alte imperii europene s-au raportat la moșteniri istorice,  legate în primul rând de Imperiul Roman. Or, țarii ruși nu au avut asemenea repere istorice justificative. Obiectivul încă nepărăsit al țarilor ruși de a cuceri Constantinopolul trebuie privit și din acest unghi.

Singura translație imperială posibilă pentru ambițiile cnezilor ruși era arogarea moștenirii  statului imperial Hoarda de Aur, care era legată de strălucita linie dinastică a lui Genghiz Han[25]. Țarii Rusiei imperiale au realizat în timp programul lor de expansiune în teritoriile Hoardei de Aur, dar nu au putut soluționa și problema moștenirii ei istorico-legalo-morale. Hoarda de Aur fiind un stat imperial turco-musulman nu era potrivit pretențiilor țarilor pravoslavnici de a fi protectori ai bisericii creștine răsăritene în lupta cu turco-musulmanii, otomani și ne-otomani. De aici și atitudinea  dușmănoasă a istoriografiei ruse față de Hoarda de Aur și tătari, de negare a oricărei influențe benefice a tătarilor în istoria rusă, ceea ce o lipsea însă de repere istorico-legale pentru translația imperială. Abia acum, în zilele noastre, se pare că a fost găsită formula magică de a „împăca capra și varza”.

 În prezent, mai cu seamă în lucrări ale unor autori apuseni, consacrate reabilitării Hoardei de Aur,  se declară chiar din titlu că acest stat ar fi fost eminamente mongol. Definiția pare neutră, pentru că mongolii nu sunt parte nici a civilizației creștine și nici a civilizației islamice, iar Mongolia se află, acum,  în afara ariei imperiale pretinsă de Rusia. În acest nou proiect politic, adevărații moștenitori ai Hoardei de Aur, anume tătarii turco-musulmani sunt  ignorați sau rămân doar cu acuzațiile teribile formulate la adresa lor de vechea istoriografie europeană (tartari) și cu sintagma inventată de biserica și istoriografia rusă („jug tătar”). Dar, cred că tendința este de a reactiva cu mai multă viclenie și insistență vechiul proiect de a elimina tătarii din istoria Rusiei și chiar din cea a lumii.

Acest proiect politic de negare a istoriei tătare trebuie să fie privit și din perspectiva proiectului Eurasia  urmărit efectiv și de noul țar de la Moscova. Scopul politic al celor care au lansat acest concept al Eurasiei iese clar în evidență dacă avem în vedere schema lui, care se reduce în esență la succesiunea marilor state eurasiatice (din emisfera nordică), care au avut misiunea de a unifica civilizații din cele două continente.  În vizorul  susținătorilor acestei idei se află trei mari state eurasiatice: Kaganatul turcic vechi (sec. VI-IX), Hoarda de Aur (1242-1502) și Imperiul Rus (inclusiv URSS). Cum primele două au dispărut, moștenirea eurasiatică – gândesc eurasiatiștii - revine moștenitoarei rămasă în viață, adică Rusiei.  Judecata pare simplă și este urmărită în practică cu subtilitate, dar și cu îndârjire. Susținătorii conceptului istoriografic rus de eurasiatism merg până acolo încât exagerează  conștient împrumuturile reciproce dintre nomazii mongoli și sedentarii ruși, de-a lungul veacurilor din evul de mijloc. În același timp cu cultivarea vechii aversiuni față de tătari, continuă să se manifeste în istoriografia naționalistă rusă și tendința de a vedea Rusia ca o reîncarnare a Imperiului Mongol (nu Tatar!). De bună seamă, invocarea comunității tradiției istorice este benefică apropierii dintre popoare și state, în prezent și în viitor, eventual, chiar pentru refacerea unei structuri statale eurasiatice mai cuprinzătoare. Aici se află și explicația pentru politica Rusiei de alimentare a orgoliilor naționaliste din noile state independente turcofone dispuse să confiște, să izoleze sau să elimine  istoria și cultura tătară.
 
Cealaltă carte despre Hoarda de Aur, apărută recent, mai precis în august 2021, tot în SUA, la New York, este o culegere de studii, care cred că este menită susținerii ideilor subliniate în cartea dnei M.Favereau. Inițiatorul și editorul principal al acestui volum, profesorul Alexander V. Maiorov, de la Universitatea din St.Petersburg, este cunoscut ca unul dintre istoricii ruși naționaliști din noua generație. Aceștia au preluat și au adaptat la noile condiții geopolitice tezele vechii istoriografii ruse, în primul rând în privința relațiilor cu tătarii[26].  Profesorul Igor Frojanov (1936-2020) de la Universitatea din Sankt Petersburg a format o nouă școală naționalistă rusă, care devine tot mai agresivă, inclusiv și îndeosebi pe plan mondial. Unul dintre cei mai vizibili reprezentanți ai acestei școli este și  Alexander V.Maiorov. Scopul major al acestor istorici este cel de a propaga rolul pozitiv al rușilor în istorie și de a promova gloria imperială a Rusiei Mari (Velikaja Rossija), ceea ce înseamnă apologia reușitelor interne și proslăvirea victoriilor militare, pe de o parte, și negarea sau cel puțin minimalizarea eșecurilor externe și a contribuțiilor străine, pe de altă parte. Relațiile ruso-tătare din evul mediu reprezintă în acest context unul dintre cele mai sensibile și importante domenii de studiu și manifestare. Scopul inițial al culegerii sus-menționate este exact cel de a diminua până la negare rolul tătarilor în istoria Eurasiei, în general, și a Rusiei, în special. Dacă vechea istoriografie naționalistă rusă aducea permanent cele mai grave acuzații tătarilor, în cadrul așa-numitului „Jug tătăresc”, istoricii din noua școală naționalistă au găsit o cale mai parșivă pentru a-i lovi pe tătari, anume omiterea deliberată a numelui lor, prin raportarea continuă la mongoli, atunci când sunt discutate probleme ale istoriei Hoardei de Aur și ale relațiilor acestui stat cu cnezatele rusești. De fapt, istoriografia naționalistă rusă vrea de multă vreme să șteargă perioada tătară din istoria Rusiei. Cum acest lucru nu a fost posibil, se recurge acum la înlocuirea numelui de tătar cu cel de mongol.

Acest plan perfid a apărut în condițiile în care istoriografia occidentală a inaugurat un proiect vast de regândire a contribuției Asiei la istoria și civilizația omenirii. În acest context, au început să fie reevaluate și rolurile unor factori istorici, ignorați sau minimalizați până de curând. Imperiul genghishanid, în general, și Hoarda de Aur, în special au atras atenția cu prioritate, deoarece imaginea lor fusese denaturată grav de-a lungul timpurilor.  Se impunea studierea cu atenție a istoriei acestor state și relevarea contribuțiilor lor reale la progresul omenirii. Dar, acest program științific putea fi de folos și aspirației imperiale rusești, care nu a fost niciodată abandonată. Schema înșelăciunii pusă la cale în prezent de istoriografia naționalistă rusă cred că se bazează pe ideea „Gloria străbunilor este de folos urmașilor”. Altfel spus, conducătorii Rusiei cu aspirații imperiale se declară urmași ai Hoardei de Aur, adică ai împăraților din faimoasa dinastie Genghishanidă și cu scopul de a se înfățișa ca părtași ai contribuției acestui mare stat la dezvoltarea omenirii, ceea ce impune evidențierea cu orice preț a caracterului lui mongol. Mongolii de astăzi nu sunt turcici, nici musulmani și nu au pretenții imperiale; dimpotrivă, s-ar simți,cred, măguliți de înrudirea, fie și forțată,  cu marele țar de la Moscova. Într-o asemenea logică, tătarii nu au ce căuta în această făcătură, dimpotrivă, sunt un element de încurcătură și, ca atare, trebuie înlăturați. Pentru ca această falsificare istorică să aibă succes, complicitatea unor specialiști cu notorietate din străinătate, îndeosebi din Occident, este desigur foarte importantă.
           
Nu întâmplător,  în volumul recent apărut nu este prezent nici un istoric de origine tătară, nici  dintre cei din Kazan, care, mai ales în ultimele decenii, au dobândit notorietate prin cercetarea temeinică a istoriei Hoardei de Aur și a hanatelor tătărești. Nu sunt prezenți nici istoricii ruși onești, tot din noua generație, ca, de pildă, Vadim V. Trepavlov, specialist bine cunoscut din Moscova în istoria Hoardei de Aur. Nu se află printre autorii acestei culegeri nici americanul Charles J. Halperin, care se ocupă de multă vreme de cercetarea istoriei raporturilor adevărate dintre Hoarda de Aur și cnezatele rusești, nici profesorul Mȧria Ivanics din Ungaria, bine cunoscută specialistă în istoria tătarilor. Renumitul specialist american în istoria și cultura Asiei Centrale, îndeosebi în privința kîpceacilor, profesorul Peter Golden nu este menționat nici măcar în Index. De asemenea,  printre semnatarii studiilor din acest volum nu se află nici un cercetător român de specialitate, deși, chiar în Introducere, editorii subliniază faptul că „mongolii dunăreni” ar fi avut „un impact semnificativ asupra teritoriului României moderne și al Moldovei”. Iar „perioada dominației  mongole în sud-estul Europei a avut însemnătate directă pentru consolidarea politică a vlahilor (viitorii români) și pentru emergența graduală a independenței lor statale” [27].  Se pare că editorii au evitat să invite contributori care nu ar fi servit interesele politice urmărite prin această carte. Din păcate, în acest volum au fost însă ademeniți alți câțiva istorici străini de certă valoare științifică. Dar, cel puțin unii dintre ei se pare că și-au dat seama de cursa în care au fost atrași și au încercat să îndrepte lucrurile.

Academicianul ungur Istvȧn Vȧsȧry[28], de pildă, în textul lucrării sale, publicată în această culegere, se referă  aproape  exclusiv la tătari, iar profesorul Alexander Nikolov,  de la Universitatea din Sofia, a ținut să precizeze faptul că „Hoarda de Aur, în care cumano-kîpceacii cuceriți erau parte importantă a populației și posibil să fi penetrat elita, a început să devină încet, încet un Stat Tătar, în care tătarii au devenit din ce în ce mai mult o comunitate vorbitoare de turcă și treptat au îmbrățișat Islamul, în ciuda rădăcinilor mongole ale elitei” [29].
De asemenea, cercetătorul științific  din Belgrad,  Aleksandar Uzelac, este convins și el de faptul că, începând cu a doua jumătate a secolului al XIII-lea, Hoarda de Aur a devenit un stat turcic și musulman, adică un stat tătar .În lucrarea sa, consacrată relațiilor dintre Hoarda de Aur și statele bulgare, în perioada 1241-1341, publicată în acest volum, Al.Uzelac desemnează Hoarda de Aur ca un stat tătar. El împărtășește și părerea învățatului arab al-Omari (1300-1349), care numește Hoarda de Aur drept „sultanat kîpceac” (p.223). După înfrângerea și uciderea de  către secui, în 1345,  a lui Atlamîș, conducătorul tătar al regiunii Dunării de Jos,  o combinație de factori interni și externi „a dus la scăderea ponderii populației tătare în regiune și la reducerea pământurilor ei”.

La sfârșitul secolului al XIV-lea, tătarii din apus, adică cei din Dobrogea și din regiunea cunoscută apoi cu numele de Bugeac, s-au separat de tătarii rămași la răsărit de Nipru și s-au străduit să-și păstreze independența, conchide  Al.Uzelac[30]. Despre state tătărești scrie și Maxim Moiseev, chiar din titlul studiului său publicat în același volum colectiv. Acest istoric rus relevă chiar esența turcică a statelor tătare desprinse din Hoarda de Aur (Turkic-Tatar states) (p.267), ceea ce sugerează implicit recunoașterea caracterului turcic al Hoardei de Aur. Pe tătari îi are în vedere și cercetătorul ucrainean Vladyslav Gulevych, atunci când analizează, în același volum, relațiile dintre Hoarda de Aur, Lituania și Polonia în secolele XIV și XV.


Alți colaboratori ai volumului (Witold Swietoslawski, Stephen Pow, Tomȧš Somer, Michal Holeščȧk) aduc argumente de natură să ofere o perspectivă substanțial schimbată în privința clișeelor răspândite insistent de multă vreme de cronicarii medievali europeni referitoare la masacrele săvârșite de armatele mongole în Europa. La o analiză mai atentă se învederează faptul că aceste imagini  prezentate voit la dimensiuni apocaliptice, în realitate erau evenimente obișnuite în acele vremuri de violențe, inclusiv între armatele creștine. Mai mult, unele din atrocitățile de care sunt făcuți vinovați mongolii, în realitate au fost comise de armatele regale europene, argumentează istoricii menționați. De fapt, mongolii nu au reprezentat decât cel mult o treime din armatele genghishaide care au atacat Europa între anii 1236-1242 și în perioadele mai târzii ale secolului al XIII-lea. Cei mai mulți (peste două treimi)  din cei care luptau sub flamuri mongole erau de origini nemongole, în primul rând kîpceaci și alți turcici, slavi, iranieni, caucazieni ș.a., inclusiv musulmani și creștini. Chiar și aici se atribuie mongolilor mult mai mult decât au făcut ei, de fapt, în istorie.

Istoricii naționaliști ruși pornesc voit de la o premisă fundamental greșită, inadmisibilă pentru oricare istoric adevărat. În concepția acestor istorici, întreaga construcție a istoriei Rusiei medievale se bazează pe opoziția dintre „națiunea /poporul rus” și „jugul tătar”, iar edificarea istoriei independente a Rusiei ar fi început în 1380, după victoria obținută la Kulikovo, lângă Don, de oștile marelui cneaz al Moscovei Dmitri Ivanovici asupra trupelor comandantului tătar (beglerbeg) Mamai. De aceea, această luptă a fost ridicată de istoricii ruși la dimensiunile unei bătălii de epopee, iar cneazul Dmitri Ivanovici a fost sanctificat de biserica rusă ca Sfântul Dmitri Donskoi. În realitate, această luptă a fost una de mică însemnătate pentru Hoarda de Aur, care s-a și revanșat în scurt timp. Dar, la Kulikovo, rușii obțineau cea dintâi victorie împotriva tătarilor. În august 1382, armata Hoardei de Aur, condusă personal de  hanul Toktamîș (1375-1397), se afla la porțile Moscovei. Sfântul Dmitri Donskoi fugise la Kostroma, iar moscoviții și boierii rămași nu se arătau prea doritori să lupte. Armata tătară a intrat fără probleme în Moscova. Înșiși cronicarii ruși din acele vremuri titrează cât se poate de clar aceste evenimente: „Despre luarea Moscovei de către țarul Tohtamîș și despre supunerea țării rusești”, „Istorisire despre pornirea lui Tohtamîș asupra Moscovei”, „Povestiri despre luarea cetății Moscului de către Tohtamîș împărat și despre robirea țării Riazanului”[31]. În acele împrejurări, din 1382, cneazul rus Sf.Dmitri Donskoi a cerut îndurarea hanului tătar, a plătit tributul supunerii și și-a trimis fiul cel mai mare ca ostatec la curtea hanului Toktamîș. Aceste fapte istorice reale sunt recunoscute chiar și de istorici occidentali apropiați de istoriografia naționalistă rusă [32]. Atunci, cum rămâne cu însemnătatea fundamentală, de „victorie legendară” a luptei de la Kulikovo, din septembrie 1380, pentru independența Rusiei?! Istoricii naționaliști ruși nu au renunțat la aceste idei aberante nici astăzi, inclusiv unii dintre cei care scriu în culegerea de studii apărută recent la New York, menționată mai sus.

Dar, ceea ce mi se pare și mai grav este faptul că istoricii naționaliști ruși încalcă în mod conștient regula sacră a cercetării științifice în istorie. Ei amestecă voit realități din epoci diferite și evaluează o perioadă veche pe baza normelor și concepțiilor dintr-o epocă târzie. Sintagma „jugul tătar” a fost lansată de biserica rusă în secolul al XVI-lea[33], dar istoricii ruși o transferă în secolul al XIV-lea, pentru a justifica preamărirea importanței luptei de la Kulikovo și glorificarea cneazului Sf. Dmitri Ivanovici Donskoi ca fondator al națiunii ruse eliberată de sub „jugul tătar”. Numai că, în realitate, atât biserica rusă, cât și rușii de rând asociază nașterea statului național rus cu evoluția treptată a cnezatului de la Moscova, care își datorează însă ascensiunea susținerii tătarilor din Hoarda de Aur. Fără acest sprijin politic și militar, cnezatul de la Moscova nu ar fi putut câștiga niciodată competiția acerbă cu celelalte cnezate rusești.

Biserica ortodoxă rusă s-a bucurat, sub oblăduirea tătară, de multe privilegii și libertăți, care au favorizat dezvoltarea și întărirea ei necontenită. În secolul al XIV-lea, când Hoarda de Aur era o superputere, nimeni nu acuza ”jugul tătar”, cu atât mai puțin biserica rusă. Mai mult, dacă apelăm la metoda if history, vom constata că, cel puțin, istoria medievală a Rusiei ar fi avut cu totul altă turnură, cu siguranță mult mai puțin spectaculoasă, dacă mongolo-tătarii nu ar fi distrus, în secolul al XIII-lea,  sistemul statal al Rusiei kieviene. Dispariția statului rus de la Kiev a avantajat apoi dezvoltarea cnezatului de la Moscova[34]. Mai devreme sau mai târziu, în istorie totul se plătește, într-un fel sau în altul!

Chiar de la început, în Introducerea acestui volum de culegere de studii, editorii anunță că volumul are ca scop reevaluarea rolului „factorului mongol în istoria Europei răsăritene și est-centrale”, între secolele XIII și XVI. Dar, așa cum am mai arătat, începând cu a doua jumătate a secolului al XIII-lea, practic, nu se mai poate vorbi de factorul mongol, ceea ce este bine cunoscut și de autorii prezenți în acest volum, dar ignorat de mulți din ei. Din cele 25 de studii consistente incluse în această culegere, doar patru lucrări conțin în titlu termenul tatar. Dar, spre deosebire de autoarea celeilalte cărți, Marie Favereau, menționată mai sus, autorii din această culegere nu au putut totuși ignora total termenul tătar, pentru că izvoarele istorice nu pot fi falsificate. În textele propriu-zise ale acestor lucrări se fac referiri și la mongoli, dar și la tătari. Iar unii dintre ei, în primul rând cei care au abordat teme din a doua jumătate a secolului al XIII-lea și de mai târziu, vorbesc mai mult de tătari decât de mongoli sau exclusiv de tătari.
Însuși inițiatorul și editorul principal al volumului, prof. A.V.Maiorov, recunoaște în textul contribuției sale  științifice din culegerea amintită  echivalența dintre termenii mongol și tatar, atât în sursele istorice rusești, cât și în cele occidentale, dar fără a face precizarea că această confuzie a fost valabilă doar la început[35]. Dar, mesajul insistent accentuat al acestei cărți este de a releva contribuția majoră a  „statului mongol, cunoscut de regulă sub denumirea de Hoarda de Aur... la schimbarea radicală a situației politice din regiune”, cum au ținut să evidențieze înșiși editorii, în concluzia părții introductive a volumului[36]. Iar aceste schimbări din istoria Europei Centrale și Răsăritene sunt fundamentale și multiple, de natură să imprime caracterul specific al evoluției istorice din această parte a continentului european. Editorii  au vrut să puncteze de la început aceste contribuții ale ,mongolilor” la dezvoltarea istoriei și civilizației central-est europene:

„. De la mijlocul secolului al XIII-lea, toate statele și popoarele Europei de Est și Centrale au avut de-a face cu un stat centralizat puternic, care avea un potențial militar enorm. Unele țări, precum Rusia (vechea Rus’) și Bulgaria, au ales să se supună mongolilor după câteva înfrângeri militare. Altele, precum Polonia și Ungaria, și-au apărat independența, dar nu au putut evita influența mongolilor.... Puterea cuceritorilor a produs migrații în masă ale populațiilor, creșterea comerțului internațional, transferul tehnologic și de cunoștințe, schimbarea unor idei învechite despre lume și popoarele sale, formarea unei atitudini mult mai tolerante în privința purtătorilor altor culturi și religii... După secole de confruntări cu mongolii, noi centre politice și economice au luat locul celor vechi, noi state și realități geopolitice au fost stabilite, o nouă cultură politică a fost formată, bazată pe absolutizarea și sacralizarea puterii supreme. [37]
După cum se vede, nici un cuvânt despre caracterul profund și incontestabil tătar al acestui mare stat care a fost Hoarda de Aur. Sursele vechi europene și orientale afirmă clar că acest stat era „Tartar” sau „Turc” sau ”Kîpceac”,  iar specialiști ruși și occidentali de notorietate, din vechea și actuala generație, denumesc Hoarda de Aur drept un hanat sau sultanat ”kîpceac”, începând chiar cu mijlocul secolului al XIII-lea. Ne-am referit cu probe suficiente la această problemă și nu cred că este nevoie să o reluăm și aici.[38] De altminteri, chiar și în unele din lucrările publicate în prezentul volum este recunoscută această realitate istorică.

În aceeași ordine de idei, vrem să supunem atenției o coincidență stranie, care este de natură să dezvăluie natura politică a acestei noi campanii antitătare, desfășurată acum și în mediile științifice occidentale, în primul rând americane. La 19 aprilie 2001, Curtea Constituțională a Federației Ruse a declarat ca neconstituțională titulatura  Republicii Tatarstan. Tătarii din Kazan declaraseră independența lor națională la 30 august 1990, fiind printre primele popoare care și-au afirmat  libertatea, chiar înainte de prăbușirea URSS. Republica Tatarstan fusese proclamată în urma referendumului din 21 martie 1992, când 61,4% din locuitorii republicii votaseră în favoarea suveranității tătare, iar la 06 noiembrie 1992, Parlamentul Tătar din Kazan aprobase Constituția Republicii Tatarstan, prin care era declarată suveranitatea acestui stat tătar.

Kremlinul nu a îndrăznit totuși să pună imediat în aplicare decizia Curții Constituționale de la Moscova, din 2001. Reamintim faptul că tătarii sunt, ca număr și prestigiu cultural, a doua națiune din Federația Rusă. Președintele Rusiei Vladimir Putin a așteptat momentul potrivit, care, nu chiar întâmplător, coincide cu noua „criză ucraineană”. La 21 decembrie 2021, deci, recent, Vladimir Putin a promulgat legea care desființează practic Republica Tatarstan, ceea ce, implicit, afectează conținutul național al termenului tătar . Se pare că este lovitura de grație în bătaia pe care o primesc tătarii de atâta vreme și metodic de la ruși. La 27 noiembrie 2002, tătarii fuseseră siliți să renunțe la alfabetul latin, pe care îl foloseau din 1992, iar la 3 august 2018, fusese impusă obligativitatea învățării doar a limbii ruse, limba maternă tătară fiind degradată la nivelul de materie opțională în școlile din Republica Tatarstan. Constituția Republicii Tatarstan a fost schimbată de 17 ori în perioada 1992-2017, fiind lipsită treptat de substanța sa de garantă a națiunii și statului[39].

Mai mult, Kremlinul a reluat în forță și în cealaltă țară veche tătărească, în Crimeea, acțiunea de ștergere a urmelor istoriei și culturii tătare. Pe lângă măsurile menite să împiedice folosirea limbii și respectarea tradițiilor ancestrale ale tătarilor crimeeni, și aici este aplicat metodic  un program de distrugere a moștenirii istorice și culturale tătare. Prin așa-zise restaurări, de pildă, sunt alterate  și chiar distruse monumentele istorice originale tătare, între care obiectivul principal a fost și este vechiul palat al hanilor tătari Hansaray din Bagcesaray[40]. Iar prin lucrările de infrastructură, care au loc acum în Crimeea, sunt distruse sau înstrăinate deliberat și vestigiile arheologice rămase în pământ.
Rusia nu face nimic la întâmplare. Planul de a-i lipsi pe tătari de istorie și de nume este foarte vechi și este urmărit cu răbdare și tenacitate. El este pus acum în aplicare în mod sistematic, considerând momentul prielnic pe plan internațional. În acest sens, Kremlinul încearcă să atragă și cooperarea naivă sau interesată a unor oameni de știință din Occident.

[1] Vezi Tatar Entsiklopedja Süzlygy, Kazan, 2002, p.821.
[2] Comunicări personale  (tatarlar..kmp@gmail.com/07.01.2022/12:18 PM și 11.01.2022/10:32AM).  Documentele sunt datate la 20.01.2016 și 07.01.2022.
[3] Rafael Khakimov, „Predislovie”, Zolotaja Orda v Mirovoj Istorii, eds. R.Khakimov, I.Mirgaleev, R.Hautala ș.a., Institut Istorii im.Ș.Mardzani Akademii Nauk Respubliki Tatarstan, Tsentr Issledovanij Zolotoj Ordy i Tatarskikh Kanstv im.M.A.Usmanova, Kazan 2016, p.3.
[4] Charles J.Halperin, The Mongol Impact on Medieval Russian History. Russia and the Golden Horde, Indiana University Press, Bloomington, 1985, p.129.
[5] Ibidem, p.128.
[6] Vezi unele dintre cele mai importante cărți în acest sens: Jack Weatherford, Genghis Khan and the Making of the Modern World, Crown Publishing Group – Random House, 2004; trad.în limba română de A. Popescu, Editura Corint, București, 2017; Peter Jackson, The Mongols and the West, 1221- 1410, Harlow, 2005; Virgil Ciocîltan, The Mongols and the Black Sea Trade in the Thirteenth and Fourteenth Centuries, Leiden: Brill, 2012; Denis Aigle, The Mongole Empire between Myth and Reality: Studies in Anthropological History, Leiden -Brill, 2014;  R.Khakimov, M.Favereau, V.Trepavlov, I.Mirgaleev, R.Hautala (eds.), The Golden Horde  in World  History, Kazan, 2017; Peter Jackson,  The Mongols & The Islamic World. From Conquest to Conversion, Yale University Press, New Haven and London, 2017; Thomas T.Allsen, The Steppe and the Sea: Pearls in the Mongol Empire, Philadelphia: University of Pennsylvania Press, 2019;  Marie Favereau, The Horde. How the Mongols Changed the World, The Belknap Press of Harvard University Press, Cambridge-Massachusets, London-England, 2021; Alexander V.Maiorov, Roman Hautala (eds.), The Routledge Handbook of the Mongols and Central-Eastern Europe. Political, Economic and Cultural Relations, London and New York,  2021).
[7] Marshall G.S. Hodgson, Rethinking  World  History. Essays on Europe, Islam and World History, Cambridge University Press, New York, 1993;  John M.Hobson, The Eastern Origins of Western Civilisation, Cambridge University Press, 2004 (Online-2009).
[8] Singura excepție din această enumerare (vezi nota 6) este cartea The Golde

Ti-a placut articolul?


Nume:

Email:

Comentariu*:

Articole asemanatoare

Destinul tragic al tătarilor

18 May 2022 1804

Dreptul istoric asupra Crimeii

18 May 2022 4477

Volumul „Relațiile Româno-Turce în perioada modernă”, lansat în ediție bilingvă română și engleză

21 Feb 2022 2350

NATO este garanția vitală a Rusiei

03 Feb 2022 1319

#citeșteDobrogea Prof.univ.dr.Tasin Gemil, la aniversare

21 Sep 2021 1924

ZIUA-n amiaza mare Datoria morală a profesorul universitar doctor Tasin Gemil, a face cunoscute istoria și cultura tătară

21 Aug 2021 2232

ZIUA-n amiaza mare Tasin Gemil își dorește elaborarea unei istorii reale a tătarilor

20 Aug 2021 2545

Profesorul universitar doctor Tasin Gemil, invitat la „ZIUA-n amiaza mare”

19 Aug 2021 2283

Istoricul Tasin Gemil lansează volumul „Tătarii relații cu otomanii și romanii“, în Medgidia

18 Aug 2021 2995

#citeșteDobrogea Istoricul Tasin Gemil, la ceas aniversar. Biografia unui dobrogean de rang înalt

21 Sep 2020 2987

LIVE TEXT Istoricul Tasin Gemil, dublă lansare de carte, la Medgidia. Invitați de seamă, la Liceul Teoretic "Nicolae Bălcescu" (galerie foto)

22 Nov 2019 2296

„Pe drumurile istoriei“ - o nouă lansare a lucrării lui Tasin Gemil, la Medgidia

15 Nov 2019 2774

Volumele „Pe drumurile istoriei“, lansate la Constanța Tasin Gemil - „Nu suntem urmașii mongolilor“ (galerie foto)

21 Oct 2019 3761

Institutul de Turcologie şi Studii Central-Asiatice din Cluj-Napoca, fondat de istoricul dobrogean Tasin Gemil, sărbătoreşte zece ani de la înfiinţare

18 Oct 2019 2026

Lansarea la Constanţa a lucrării lui Tasin Gemil „Pe drumurile istoriei“

16 Oct 2019 2589