Vluisiti zboarî armâneșțî Marcu Beza

Pentru vlahii din spațiul european al Imperiului Otoman, trăitori în arealul balcanic (aromânii și meglenoromânii), accederea la cunoașterea limbii literare române – ce a început a se face în a doua jumătate a secolului al XIX-lea în școlile subvenționate de Statul Român – nu se contrapune cu necesitatea cunoașterii și a idiomului matern (dialect al limbii române). Cea mai mare parte dintre ei urmau, însă, școli în limba greacă – de unde și pledoaria multor învățați aromâni de a se scrie și cunoaște limba română literară, dar și dialectul. Au apărut, în acest sens, câteva reviste scrise în aromână, volume de poezii și proză (cum am arătat altădată și cum se va vedea în cele de mai jos).

Unul dintre acești autori este diplomatul, omul de cultură și scriitorul Marcu Beza (născut la Clisura/Macedonia Otomană, în 1882, decedat în Țară, în 1949), membru corespondent (din 1923) al Academiei Române; autor de volume în limba literară (cu tematică aromânească), precum și de bijuterii dialectale (parte au fost publicate, postum, în 1981, de către Tache Papahagi), el este „incontestabil, unul dintre cei mai valoroși creatori în grai aromân” (Hristul Cândroveanu).

Oferim cetitorului două scrieri în aromână – prima, O zi la Belgrad (apărut în ianuarie 1910 în ziarul „Lumina”, scos în dialect la Salonic), descrie șederea sa în orașul de la confluența Dunării cu Sava, unde se găseau numeroși aromâni care țineau la limba și obiceiurile lor; gazda sa avea aproape toate revistele – pe care dorea a le trimite Liceului Român de Băeți din Bitolia – și scrierile în aromână; cealaltă, Două vorbe (apărut în „Graiu bun”. Calendar armânescu, anlu 1909) descrie starea social-națională a congenerilor săi, scopul național-cultural al editării unui almanah în idiomul matern.
 
 
Ună dzuă ʼn Biligrad
 
            Fudzeam ti Londra. Tu calea di her din Sărună mi-aflai cu vârnă dzaçe de-anoștri, cari li-u dzisiră tută noaptea fărșiruteaște: unlu scula boaçea, un frândzea și alanți deavărliga țînea ihlu. Hărioșĭ nu era, nu putea sʼhibă. Că sʼduçea trâș tu America dipărtoasă iu nu-lĭ aștipta dzăle albe – mași lucru greu cu brațăle, xeane lundzi, ahâțî anĭ fără si și-veadă ni casă, ni părințî. Mărațîli di oamenĭ! Cându luară sʼcântă,
            «Plândzi-me, dadă, și jilea-m̃ĭi-me
            Că va-mĭ fug lailu-mĭ tu xeane...»
mulțî avea lăcrimĭ tu oclĭ. Nă dispârțăm dimineața. Nâși trapsiră ninte, lĭ urai cale bună, șʼeu armașĭu ună dzuă 'n Biligrad.

Soarle nu-avea dată nica. Atumçea cât sʼmuta umbrile șʼacâță si-s veadă pre agalea casile, căsăbălu tut. Nu-i urât Biligradlu. Căliurile, pri iu trec, săntu lărdzi, curate. Și ʼn sus pri ohtu, are ună grădină – mare lucru di mușuteață! Cându mutreșți ʼnghios dinintea ta sʼdișclid câmpurĭle di tu Austrie care sʼtindu fără mardzine, până sʼfac ună cu zările nicate sub aburĭ alghi ca pulberea. Ia și daule arâuri, sʼcunoaște loclu, iu sʼameastică apile: di ună parte Sava, çe cură mintit, apoia Dunărea, cu fața lăgărsită, canda doarme, ahântu anarga vine – di diparte, multu diparte și sʼduçe di sʼvearsă tu Marea Lae. Ca sʼaibă gură, câte nu poate si spună arâulu aestu!
            O-aduc grâdina deavărliga. Ti inșită un oaspe care mi primna, imĭ dzîçe:
            « - Vedzĭ ugeaclu açel? Aclo easte fabrica al Șodĭ, de-anostru. Nâs nu bâneadză, ma ficiorĭli u țân.

           Nu va sbor, că după prăndzu mi-adunai aproape cu toțĭ. Și mĭ se feaçe multu inima. Nu mași că suntu ghine, că lî meardze lucrulu te-ambar.
           Oamini avuțĭ avem noi și aliurea.
           Ma çe-lĭ vrei? Că suntu cu fumuri în cap, tută dzua cu Elada 'n gură. Azî tri azi nu-și alăziră mintea.
           Aești din Biligrad nu-s așiçe. Și sborlu çe-l grescu, vedzĭ că easte ligat, sbor di oamini copțî. Patrioțĭ bunĭ, cari vor se adară lucru, nu se-aspargă.
           Di câtră seară mi dușu la murmințî. Easte Toamna. Arborĭli sicațĭ, cu lumăchile goale, fără numir. Ună jale greauă sʼtinde și se-alasă tu grădina aestă araçe, lae, tâcută a morțĭlor. Mi-aprochiu di ună ploace, iu scrie pri sârbeaște: «Costa al Naum, mortu tu 1895 și măsa luĭ Oana al Todă».
           Pri altă ploace: «Mitu al Biba... șĭ deade suflitlu tu...»
           Nume cunoscute, oameni de-anoștri dormu aoaçe ti totună.
           Ia din astânga și ună groapă noauă avută. Cu gardu di her deavărliga, cu nă cruçe mare di marmură pre-acarĭ easte săpată: «Gheorghe Aucĭu, anlu...»
           Nu spune că easte din Clisură.
           Aestu lu știu. Părmăteftu mare avdzât tru Sărbia toată.
           Ca sʼcaftu știu că va sʼaflu nica mulțî Aromâni. Că di anĭ di dzăle, di căndu urdina cărvănile – cum sʼdusiră Pesta, Beșĭli, așiçe acățară sʼvină a noștri și aoaçe.
           Cățĭ lai oaminĭ vecli! Iu suntu azi? Lucrară, deaderă și-ună dzuă li-acupiri țara și s-dusiră, cum va nâ duçem șʼnoi un după alantu. Că toate cher și se-astingu; mași faptele bune șʼfure că arămân, alasă ca nă urmă luminoasă, di nă aduc aminte și açelĭ çe vin după noi. Nâse, cum dzăçe Hristolu, sunt averĭle çe nu li mâcă niçi mulița, ni arudzina.
           Cu minduirĭle aeste mi tornu acasă la oaspile Critu. Udăile aștirnute cu chilumi di la noi.
           Pri ună puliță ved stoguri-stoguri di cărțî, mușat ligate. 
« - Suntu grăçești? ʼntreb eu.

           Și ună cîte ună acață sʼmi li spună: revistele toate: „Pindul”, „Frațilia”, „Lumina”, „Graiu Bunu”, calendarile – câte inșiră; cărți vecli de-al Atanasescu, Tașcu Iliescu; „Părăvuliile” al Bațaria; gazeta „Deșteptarea”. Tute le-aflu aoaçe.
« - Mare lucru cum putuși di le-adunașĭ.

           Apoia oaspile lea sʼmi spună poezii pi dinafoară. Eu stau și-l mutrescu. Omlu aestu nu-i ni profesor, ni la școala aromânească ʼnviță. Easte șʼnâs un pârmâteftu ca mulțî.
           Inșĭi di tu casa lui cu inimaʼmplină di harauă. Sʼcleamă nu fug tu vimtu graele a noastre!
           Câte scriem – açeale baire, lăi, iu sʼîncleagă ahânte minduirĭ, nu arămăn neachicăsite. Tot se-află ași câte un om carĭ li-ășteaptă, carĭ li soarbe cu mare dor. Aestă, aproape di minte, easte ună arăsbunare ti noĭ. Di cât eara mi tornu și mĭ dzăc singur:
           Și să știu, că nu me-ascultă vârnu, pot eu sʼtac?
           Di multe orĭ, cându avdzâi  birbiilu, mĭ ʼntribai: de-acarĭ bate, te-acarĭ și-analță boaçea lui ca nă uscăciune tu nopțile tăcute? Sʼminduiaște nâs la mine șʼla tine, că lu avdzâm, i nu?!
           Ca tine, moi birbiliu aleptu, ca tine șʼeu, pân căndu inima va-mĭ bată, cu ocli ʼn sus, cătră çerlu, dʼiu nă vine lumina, va sʼcăntu, va să scriu tu limba aestă armânească!
-----------------
 
Doau grae
 
            Anlu çe tricu, anlu 1908, aduse multe lucre neaştiptate. Amirăriļea turçească nu easte cum era, vecļile arădzĭ çe li şteam se-asparsiră, cădzură arăsturnate ş’tu loclu-a lor viniră alte. Ghine că s’feaçe aşi, ghine că s’deade nă cărare noau. Aļiumtrea nu se-arăvda, nu era bană ti noi. Că multe trapsim, multe cripărĭ, multe case s’încļisiră; murminţîļĭ a noştri călcaţĭ, averĭle arăchite şi-ahânte horĭ cu numa se-asparsiră di nu-arămase çiva di năse – maşĭ chetre, stogurĭ lăi, cinuşa goală, iu-treaçe vimtul şi spune a călătorĭlor jalea çe nu-are spuneare cu grailu, măraţĭ armâñĭ! Căţĭ lai gioñĭ de-anoştri ca fidanĭļi nu chirură, nu s’dusiră vătămaţĭ pi tu căļiurĭ, pi tu pădurile ascumte! Mir di oasile a lor! Lilice s’crească pri loclu çe ļi-acoapiră!... Şi s’da Dumnidzău aoa s’arâmănă plăngul şi s’nu s’dişcļidă şi-alte arănĭ; s’aduchească duşmanĭļi a noştri, că nu poate omlu se-aspargă çe-i dată di la Çel-de-Analtu, că foclu, dirinlu, câte feaçiră năşĭ, cât săndze virsară, va lî ṽină şi a lor pisti cap. Că dzăse Hristolu: carĭ scoate coarda, di coardă va s’cheară!
            Noi slăbinţă nu vrem, arău nu-aduçem a cuni-va, pri toţĭ iļĭ tim̃isim; ma prinde ca şi-alanţî s’nî poartă a noau tim̃ia, ca s’putem s’nî lum̃inăm şi s’bănăm ş’noi ca lumea: s’nî ştim di limbă, s’nî ştim di soe, s’nî ştim di adeţĭle a noastre, aşi cum se-aflară di totuna, di eta toată.
            Aduçeţĭ-vă aminte cum eram noi altă oară, cum era horĭle a noastre: avdzăte şi-alăvdate; lucrile s’duçea tră ninte, că eram ună, că nă ţăneam brăn di brăn!
            Te-açea ş’noi, ca s’aduçem vrearea şi s’aduçem lum̃ina scoasem aestă carte – după năsă va s’easă şi-alte multe, scriate pri limba noastră, cum arămase di la străuşĭ, cu muşatile grae dulçi, carĭ alasă canda ṁeare ’n gură. U scoasem, nu ti un, ti doi, ma ti ’ntreaga armâname: ti-açeļĭ çe bănează acasă, ningă vatra lor, ningă fumeaļie ş’ti voi toţĭ căţĭ hiţĭ arăspăndiţĭ pi tu xeanile dipărtoase.
            Cu sănătate ş’cu-ambar s’vă hibă anlu 1909!