O experienţă personală Cristian Ţenţu, un constănţean în Ţara Galilor

Cristian Ţenţu este nu numai un jurnalist sportiv de valoare, ci şi un muzician cunoscut de fanii rock-ului. A servit jurnalismul aproape zece ani, timp în care a făcut parte, ca membru fondator, din celebra trupă rock constănţeană Interitus Dei, iar ultima perioadă „l-a prins“ în proiectul Sunshine Experiment. Un experiment muzical cu adevărat reuşit. Însă viaţa l-a dus spre alte meleaguri, iar stelistul iubitor de rock şi de Xanadu a ajuns pe malul altei mări decât cea Neagră, în localitatea Tenby din Ţara Galilor. Şi ne-a povestit experienţa sa de expat de mai bine de jumătate de an. Fără ocolişuri, cu bune şi cu rele, realităţile vieţii unui constănţean pe tărâmuri străine. (Corina SAMOILĂ)
 
Am să încep prin a spune că nu intenţionez să fac statui vieţii din Vest, în acest material. Viaţa din Vest este într-adevăr mai bună, însă în măsura în care şi cel vizat ştie să şi-o facă mai bună. Ideea este că, dacă vrei să trăieşti bine, ţi se dau toate şansele de a o face, iar asta chiar este o diferenţă faţă de România. Cam atât însă despre diferenţe.

Am ajuns în Ţara Galilor în septembrie 2014 şi trebuie să recunosc că aşteptările mele în legătură cu tot ce înseamnă viaţa în Regatul Unit au fost în mod egal înşelate şi confirmate. În primul rând, cel puţin pentru mine, mitul conform căruia nu e bine să te amesteci cu românii, pentru că sunt neserioşi şi încearcă să te tragă în jos, a fost distrus complet, încă din primele zile.

Dat fiind faptul că am plecat la „noroc“, fără a-mi căuta dinainte un loc de muncă sau de cazare, situaţia mea a fost una de „totul sau nimic“. Aveam la mine doar banii pe care reuşisem să-i strâng în România şi cunoşteam două sau trei persoane în acest oraş, Tenby, pe numele său.

Ca acasă

E lesne de închipuit că nu puteam să oblig pe nimeni să mă ajute, pentru că românii de aici chiar muncesc din greu şi nu poţi avea pretenţia să stea după tine, un nou venit fără prea mari perspective.
Şi totuşi, una dintre acele persoane a rugat o altă persoană să mă primească la ea în casă pentru o vreme, până îmi găsesc un loc de muncă. Aşa că am ajuns în acea casă cu reţinerea firească în faţa încălcării unui teritoriu străin şi am rămas mai bine de cinci luni, timp în care cei doi români care locuiau acolo m-au făcut să mă simt în largul meu, să trec peste sfiala mea specifică şi să mă simt ca un membru al familiei. Iar pentru asta le mulţumesc şi aici, încă o dată.

Da, ei sunt români şi culmea este că în Tenby am întâlnit mulţi conaţionali. Aici, în Pembrokeshire, există o comunitate românească destul de restrânsă, care numără, poate, aproximativ 200 de suflete, însă trebuie să recunosc că nu mi-a fost niciodată ruşine să îi cunosc sau să spun, atunci când sunt întrebat, că sunt român. Iar explicaţia este simplă: românii de aici muncesc, o fac foarte bine, nu strâmbă din nas când vine vorba să pună osul la treabă, nu creează probleme de niciun fel, sunt organizaţi, îngrijiţi şi se integrează cu brio în societatea occidentală.

Pe de altă parte, şi localnicii sunt corecţi şi încearcă să te ajute cu tot ce pot, în momentul în care dovedeşti că nu eşti acolo să profiţi de ei, să le ceri bani nemunciţi sau să creezi probleme.
Da, în România am lucrat o grămadă de timp în mass-media, ajungând la un moment dat să fiu chiar producător. Sună, probabil, foarte pompos şi mulţi consideră că meseria asta îţi conferă un anumit statut. Poate că îţi conferă, dar pe hârtie. În realitate, este trist şi ironic în acelaşi timp să constaţi că eşti plătit ca şi „taxi driver“ aici (este ceea ce fac eu acum) cu până la zece ori mai mult decât erai plătit în „nobila“ meserie de jurnalist în România.

O nouă meserie

Am început să conduc în UK acum câteva luni, după ce oamenii de la firma unde lucrez au avut alte câteva luni o răbdare imensă cu mine. M-au aşteptat să îmi fac toate formele, şi vorbesc aici de cazier şi situaţie medicală, pe care trebuia să le primesc din România. Nu e greu de aflat cât am putut să aştept pentru câteva hârtii simple. Poate că ar trebui să mai menţionez că firma mi-a plătit toate aceste acte, plus licenţa şi examenele medicale de aici, din UK. Poate că ar trebui să mai menţionez şi că am fost primit ca unul de al lor, că sunt extrem de corecţi, că au făcut tot ce le-a stat în puteri să mă primească în rândurile lor şi că de multe ori am simţit chiar că sunt tratat chiar cu mai multă atenţie decât ar trata un conaţional.

Iar în momentul în care am trecut peste aceeaşi sfială a mea şi i-am întrebat de ce sunt atât de „ok“ cu mine, răspunsul a fost destul de neaşteptat: „Pentru că ai venit de atâtea ori aici, la birou, în procesul tău de angajare, ceea ce ne-a dovedit că vrei într-adevăr să munceşti şi pentru că ne-am lămurit că eşti de încredere“.

Da, asta impresionează peste tot. Sau aproape peste tot. Nu ştiu cu cât poţi să impresionezi un angajator român cu dorinţa şi perseverenţa. Probabil că, în cele din urmă, cuiva i se va părea că eşti prea perseverent şi din cauza asta se va simţi în pericol, fapt pentru care îţi va săpa o groapă mare şi vei rămâne cu dorinţa. Sau, la fel de probabil, va fi angajat un nepot/o nepoată, fără prea mare dorinţă şi perseverenţă, dar sângele apă nu se face.

Aici nu funcţionează aşa. În vreme ce şi ei au o grămadă de neajunsuri (de multe ori chiar am impresia că sunt pe plaiurile mioritice), totuşi nu îşi pierd minţile şi rămân, în majoritatea covârşitoare, nişte oameni extrem de corecţi. Aici nu îţi va da nimeni nimic de pomană, însă în momentul în care munceşti exact atât cât trebuie, în momentul în care îţi faci treaba bine, fix în „pătrăţica“ ta, fii sigur nu numai că nu vei muri de foame, dar vei avea o viaţă foarte bună.

 „Minunea ca în fiecare zi să fii salutat cu zâmbetul pe buze“

 Am plecat din România din motive personale. Spun asta tuturor care mă întreabă. Aş fi un mare mincinos să afirm că aveam, acasă, o viaţă grea. Am plecat din cu totul alte motive şi am ajuns să vreau să rămân pentru că m-am îndrăgostit de locul acesta. Este imposibil să nu fii fermecat de zidurile medievale care înconjoară cetatea, de felul maiestuos în care Oceanul îţi apare brusc în faţa ochilor atunci când treci de colţul unui turn cu ceas, de minunea ca în fiecare zi să fii salutat cu zâmbetul pe buze de oamenii care trec pe lângă tine, chiar dacă nu te cunosc, de felul atât de original în care trăiesc, nici extrem de serioşi, precum germanii, dar nici delăsători, ca noi. Nu ştiu cum e în alte părţi din UK, poate e periculos, poate că e atât de aglomerat, încât a ajuns să fie extrem de greu să îţi mai găseşti un loc sub Soare. Nu încerc să spun aici că în UK curge lapte şi miere, pentru că tendinţa în ultima vreme este să generalizăm, atât noi, cât şi ei. Noi obişnuim să spunem despre ei că au probleme cu alcoolul şi că nu prea muncesc, ei obişnuiesc să spună despre noi că facem o grămadă de probleme.

Cred că experienţa personală depăşeşte cu mult generalizările (care, în opinia mea, sunt total stupide) şi exact asta am încercat să scriu aici, despre experienţa personală.
Sunt realmente îndrăgostit de locul în care trăiesc acum şi asta nu înseamnă că nu mi-e dor (uneori foarte tare) de România. Ceea ce am văzut aici din partea comunităţii româneşti mi-a dat o cu totul altă perspectivă asupra a ceea ce putem să facem, a ceea ce suntem într-adevăr. Adică nişte oameni normali, care, atunci când sunt trataţi corect şi normal, fac tot ce le stă în puteri să muncească şi să trăiască bine. Nu cred că este o diferenţă nativă, ci doar una dobândită, între „noi“ şi „ei“, pentru că sunt absolut sigur că dacă un străin ar munci în România şi ar trebui să se izbească de metehnele şi inegalitatea în şanse de la noi, ar reacţiona fix la fel ca acei români acuzaţi că sunt leneşi şi nu au chef de muncă.

Mă bucur să fac parte dintr-un sistem care, cu toate neajunsurile fireşti, funcţionează. În cele din urmă, am făcut o alegere excelentă. Aş vrea încă odată, la final, să subliniez faptul că ceea ce am scris reprezintă o experienţă personală, care ar putea să difere de cele ale altor români care trăiesc în Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord.

Gânduri pentru Constanţa 

Bineînţeles că încă îmi este dor de Constanţa. Şi, probabil, îmi va fi mereu. Este oraşul meu natal şi îl voi considera mereu „acasă“. Constanţa, din păcate, continuă să îşi rateze sistematic potenţialul uriaş pe care îl deţine, asta, desigur, şi din cauze care nu ţin de oamenii de rând, ci mai degrabă de cei care îi conduc destinele, indiferent de culoarea politică. Este trist să aud despre ce se întâmplă în Parcul Tăbăcărie, dar oraşul meu natal este plin de astfel de momente triste. Nu pot decât să sper că, la un moment dat, Constanţa va deveni ceea ce merită. Un oraş care să ştie să îşi pună în valoare calităţile, un oraş în care copiii din generaţiile viitoare să aibă unde să respire, un oraş care să aspire turişti, şi nu doar pentru a vizita cluburile. Pentru că sunt mult mai multe lucruri de valoare pe care Constanţa le poate oferi!
 
(Intertitlurile aparţin redacţiei Voceaconstantei.ro)
 
Cristian ŢENŢU - Tenby, Ţara Galilor
 
Sursa: Voceaconstantei.ro