Când cancerul unește Părintele Dragoș Bălan - omul comuniune

Am sentimente amestecate; simt că sunt puternic, dar tot mai am multe întrebări, simt că pot lupta, dar mai am și mici ispite ale căderii.” (Jurnal)

Cu toate că suntem colegi de ani buni, discreția părintelui Dragoș Bălan este, poate, una dintre calitățile sale evidente. Nu a spus nimic, niciodată. Am aflat târziu printr-un apel de strângere de fonduri făcut de secretariatului facultății. E un cadru didactic apreciat, un preot iubit la parohia Sfântul Spiridon din Constanța și cred că tocmai această discreție a făcut ca oamenii să îi sară în ajutor într-un mod ce ține mai mult de aspectul tainic al vieții. Gândul – gândul de a ajuta un om despre care nu știi prea multe, nu îl cunoști suficient, însă, din motive ce nu țin de un raționament concret vrei să îl ajuți. Mi-am dat seama că în fond a fost comuniunea, rugăciunea celor mulți. Deși angrenată în proiecte solicitante, nu mă puteam concentra la ele, pentru că aveam sentimentul că nu fac suficient, iar dacă nu acționez în timp util, risc să am remușcări mai târziu.
           
Un mesaj al său, la sfârșitul primei etape de strângere internă de fonduri îl cita pe Sfântul Maxim Mărturisitorul - ”bucuriile din viața omului sunt: bucurii efemere și pierzătoare (plăcerile) și bucurii veșnice cele legate de familie, copii, prieteni”. Aceste cuvinte au mișcat oameni necunoscuți să îi sară în ajutor. La nici trei zile de la publicarea apelului pe facebook, părintele a fost sunat, căutat de foști colegi, actualmente redactor la Trinitas, jurnale online au preluat cazul, Alex Dima a postat un îndemn la ajutor preluând o postare a fratelui: “Dragos Balan este, în primul rand, tata. Are doi copilași. Apoi, este soț, preot, profesor, duhovnic și prieten. Are nevoie de ajutor. Cazul este real. Îl cunosc pe acest om, știu prin ce trece. Ce spuneți? Îl ajutăm?”.
 
Cum s-au mișcat aceste lucrurile așa, rapid, fără ca părintele să ceară nimănui nimic? Aveam să aflu azi răsfoind file din jurnalul său. Crede. Se roagă. Nădăjduiește. Vede în tot omul chipul lui Dumnezeu. Vede suferința ca pe o cale îndreptătoare.

“Învăț în perioada aceasta despre răbdare; îmi lipsea...am fost omul care atunci când am dorit ceva nu am renunțat și la scurt timp, cumva, am primit ceea ce îmi doream. Dumnezeu a fost îngăduitor cu dorințele mele; acum însă îmi cere, în schimb, să-mi exersez această virtute, pentru că despre acest lucru este vorba; toată lumea vorbește despre șansele mari de vindecare, dar și despre răbdarea pe termen lung (câteva luni bune) pe care trebuie să o am. Acum trebuie să o am pentru că așa este necesar și oricum nu am încotro...”

           
Pe 16 iulie, anul trecut scria în jurnal, după o relatare a dialogului cu doctorița sa, “…și astfel am aflat că de ceva vreme „găzduiesc un carcinom nediferențiat, o tumoare de rinofaringe.”

Povestea era la început – unul care a fost reluat în aceiași zi a anului următor.
 

„Am mers la București la jumătatea lunii ianuarie și am efectuat un RMN care ne-a umplut de bucurie, arătând că toată suferința nu a fost în zadar...numai că...la foarte scurt timp, aflându-mă la volan, am început să văd dublu; din nou temeri, din nou întrebări, din nou doctori, din nou investigații. Unii dintre medici, revăzând RMN-urile, au ajuns la concluzia că o parte din boala mea încă nu a fost tratată. Am refuzat să mai accept acest lucru. Și a apărut pandemia și starea de urgență. Am stat mai mult blocați în casă, aveam dureri de cap, dar parcă lucrurile nu se agravau. Am rezistat în acest fel pe toată perioada pandemiei. La începutul lunii mai am mers la București unde am efectuat un PET-CT (probabil cel mai bun examen imagistic) care avea ca și concluzie că nu există în întreg corpul meu activitate metabolică oncologic activă. Toată lumea din preajmă a fost extrem de fericită, dar ca într-un film, din zilele următoare durerile de cap și vederea mea s-au agravat. Am revenit la temeri, păreri medicale și temeri de tot felul. Un nou RMN efectual la indicațiile unui medic neurolog din București a arătat prezența unei tumori în sinusul cavernos. Se punea întrebarea dacă era benign sau malign. Aveam să aflăm că este malign, în fapt același tip de tumoră ca cel din rinofaringe, în urma unei biopsii extrem de complicate, pentru că a trebuit să fie recoltată din baza craniului. Am avut parte de o echipă de medici competenți. Este așadar nevoie de un nou tratament și se pare că în țara noastră acest tratament nu mai poate fi efectuat. După ce mai multe clinici din străinătate și-au declinat competența, am primit vestea, chiar în ziua prăznuirii Sfântului Pantelimon – ocrotitorul medicilor și tămăduitorul bolnavilor – că se poate  efectua intervenția într-o clinică din Germania, printr-o metodă foarte nouă, dar foarte costisitoare 62.800 de euro.”

Sunt gândurile sale așternute pe un jurnal.

Tot acolo am găsit un paragraf care mă face să înțeleg de ce toți oamenii care au aflat de caz au dorit să îl ajute. Este un om ce vede profunzimea lucrurilor în perspectiva veșniciei. Vi-l redau în întregime:

“Copiii prin preajmă cu jocurile lor, eu cu „jocurile mele”...o imagine pe care nu cred că aș fi împlinit-o în alte condiții. Aș fi căutat lucruri serioase de făcut, nerealizând că uneori ne obosim inutil...și uite așa copiii creșteau fără să le acorzi atenția cuvenită, tu îmbătrâneai nerealizând ce ai făcut în timpul pe care ar fi trebuit să-l acorzi familiei. Mă gândeam că o casă dintr-un asemenea joc de lego este asemeni vieții omului. Construiești minuțios, cu multă grijă și râvnă și într-o secundă scapi construcția din mână și totul se năruie. Nu stăpânim mai mult din viața noastră, dar important este ca atunci când construim să construim frumos, cu răbdare, cu bucurie, cu cinste, iar dacă se va nărui, atunci când se va nărui – mai devreme sau mai târziu – să avem sentimentul că am făcut suficient pentru ceea ce am primit și era necesar să construim și să păstrăm o bună bucată de timp, mai scurtă sau mai lungă.”

           
Dimineață am vorbit cu părintele Dragoș. M-a contaminat cu optimismul său văzând dragostea celor ce nu îi cunosc. Mi-a spus că de ar putea, i-ar îmbrățișa pe toți, dar o face învăluindu-i în rugăciune. I-am mărturisit gândul meu de a-i fi editor al unui jurnal cu final fericit, iar pentru asta și eu, și voi trebuie să trăim cu sentimentul că am făcut tot ce ne stă în putință ca oameni – În rest voia este a lui Dumnezeu în toate!