Legenda localităţii Tuzla şi a copilei cu trupul împietrit de durere

Pe malul mării, în apropiere de Tuzla, se află o piatră albă pe care, dacă o priveşti cu atenţie, vei putea vedea chipul unei fete ce stă în genunchi şi priveşte, nostalgic, spre zarea nesfârşită. Mulţi călători se întreabă cu mirare: oare ce taină se ascunde în lacrima ce izvorăşte necontenit din piatra mută?

Povestea spune că, odată, se ridicase în miazăziua lumii o împărăţie condusă de un sultan năpraznic, ce-şi întinsese stăpânirea peste nenumărate ţări. Şi aflând sultanul într-o zi de ţara noastră, pofti s-o aibă. Îşi chemă oştile pe un câmp întins şi le porunci să plece la război. Femeile şi copiii ţipau, văzând războinicii cu şalvari largi, cu săbii late, având pe cap turbane, pornind călare la luptă cruntă, fără milă. Erau, de altminteri, aşa de mulţi oştenii sultanului, cum e lăcusta câteodată, când dă năvală pe ogoare şi prăpădeşte totul ca focul. După aceea, se urcară oştenii pe corăbii, cu cai cu tot, şi aşa plutiră, îndelung, pe mare. De la o vreme, coborâră pe ţărm.

Şi s-a luptat cu vitejie voievodul, în fruntea cetelor de ţară, dar sub asemenea năvală, până la urmă, a căzut. Turcii l-au prins, l-au agăţat cu ştreanguri de o sută de cămile. Apoi, gonind cămilele acestea, au spintecat trupul voievodului în bucăţele. Oştirea ţării, câtă rămăsese, se silea să lupte, călăuzită de un viteaz cu chip frumos, având pe frunte o cuşmă înaltă. Şi s-au luptat tot mai departe, până ce nu ştiu cum loveşte voinicul şi i se frânge spada. Atunci, turcii îl înşfăcară de gât, purtându-l aşa până la sultan. Îl azvârliră pe viteaz jos, chiar la picioarele sultanului, scuipând cu ură peste dânsul, izbindu-l cu ciubotele în tâmplă. În acel moment, îi sare cuşma voinicului. Şi ce să vezi? Se desprinde o cosiţă neagră ca noaptea cea adâncă. Voinicul nu e flăcău, ci o femeie tinerică, chiar soţia voievodului căzut în luptă. Şi sultanul s-a îndrăgostit pe loc. Nu mai doreşte altceva decât să-i fie soaţă în haremul său.

„Femeia îmi va fi nevastă“, a hotărât, atunci, sultanul. „De aceea, vom lăsa-o pe fiica ei acolo, în satul de pe ţărmul mării, ca ea s-o uite şi să rămână doar cu mine, să se deprindă că îmi e dragă“.

Le-a poruncit slujitorilor şi meşterilor să ridice un stâlp înalt de piatră. De stâlp a agăţat un leagăn, prinzându-l bine între funii. Şi-n leagăn a zidit o casă din piatră scumpă de agată. Nu mai avea sultanul, pe tot pământul pe care-l stăpânea, asemenea casă.

Făcuse înăuntru havuzuri ce şopoteau, răcoritoare. Briza sufla de peste mare, intrând prin sute de ferestre făcute din cleştar şi aur. Domniţa îl ameninţase că de-o să intre fără voie în casa unde este dânsa, o să se arunce în apa mării. Şi el ştia că ea ar fi făcut de mult lucrul acesta, de nu ar fi ţinut-o în viaţă dorul pe care îl avea pentru fetiţă. Căci zi şi noapte, biata mamă căta spre satul unde zăvorâse sultanul într-o căsuţă pe fata ei cea dragă, pe Constanţa, cum se numea. Şi în foişorul său, sultanul sta în picioare şi o privea cântând mereu tânguitor. Ea nici nu se uita la dânsul. Nu se gândea decât la fata ce sta închisă acolo, în căsuţă, şi se jelea, dorindu-şi mama.

„Noi credem că e mult mai bine să-i spui, măria ta, că fata de dorul ei s-a stins din viaţă. Şi atuncea, ea, neavând pe nimeni altul ca să-i aline focul din inimă, te va îndrăgi pe tine, mărite padişah“, i-au sugerat supuşii. Şi sultanul s-a grăbit spre foişor. „Copila ta, Constanţa, s-a dus dintre cei vii, a spus sultanul domniţei, prin ferestre, rupându-i inima de mamă de durere.“

Tânăra s-a îndreptat atunci către văzduhul în care bătea alene vântul. Şi s-a rugat fierbinte: „Tu, vântule hoinar, ai milă de-o biată mamă care nu mai poate plânge. Bate, tu, vântule, cu furie. Rupe din funii casa aceasta unde stau zăvorâtă şi o sfărâmă între pietre. Fă-mă să-mi spăl astfel ruşinea că am fost roabă la sultan, fă-mă să-mi capăt libertatea“. 

Când a sfârşit vorbele acestea, vântul a început să sufle din ce în ce mai tare. Casa se legăna cu putere. Deodată, s-a desprins din funii şi, lunecând prin aer spre foişorul în care se afla sultanul, l-a luat cu ea. L-a dus în valuri. Sultanul a început să urle de spaimă. Robii arapi, văzând o astfel de întâmplare, au alergat să dea de ştire, dar ei, fiind muţi, cu limbile tăiate, nu au putut face decât semne cu mâinile, spre uşi şi spre oştire, pentru a da astfel de înţeles că padişahul este în valuri. Casa s-a sfărâmat în pietrele din mal. S-a făcut un nisip mărunt, ce a învelit ca într-o mantie de aur şi pietre scumpe tot ţărmul apelor.

Turcii, fugind, au uitat de copila închisă de sultan. Şi atunci, Constanţa a ieşit în grabă pe malul mării, pentru a-şi căuta mama. A tot fugit până la Tuzla, strivindu-şi mâinile de teamă şi bănuieli. Când a ajuns la Tuzla, a văzut, deodată, pe mare, prin furtuna ce se pornise, corăbii prăpădite în valuri. Vântul ce răscolea adâncul le tot izbea, le afundase, le nimicea fără îndurare. De atâta spaimă şi durere, crezând că mama ei, domniţa, este cu turcii pe vreo corabie, Constanţa a căzut în genunchi şi a rugat vântul să aibă milă de mama ei. Şi atâta a plâns atunci de jale Constanţa, că trupul i s-a făcut de piatră. Cei care au urmat au botezat satul unde a stat închisă fata cu numele pe care aceasta îl purtase: Constanţa. Aşa i se şi spune şi astăzi oraşului ce a crescut pe locul satului de odinioară.

Şi dacă vreţi să ştiţi ce s-a întâmplat cu domniţa, aflaţi că zânele au schimbat-o într-o floare mică, gălbioară, pe care a luat-o vântul şi a purtat-o pe aripile sale. Cât timp plutea în văzduh, floarea s-a făcut fruct. Apoi, fructul a căzut pe malul unei ape, iar în acel loc răsări o sălcioară. Din ea, crescu un trunchi cu braţele oglindite în apă, cu frunzele plecate în jos, de parcă plângea nişte dureri trecute. Iar acolo, lângă farul Tuzla, mai stă şi acum, îngenuncheată, copila tristă a domniţei, cu trupul împietrit. Pe faţa ei curg lacrimi, pe care i le spală într-una marea când bate vântul sau când este furtună.

Sursa: Alexandru Mitru - „Locuri şi Legende - În ţara legendelor“ - Editura pentru Turism, Bucureşti