#citeşteDobrogea Clerici dobrogeni din perioada 1878 - 1918 şi contribuţia lor la dezvoltarea învăţământului, spiritualităţii şi a culturii

Situația socială, politică, culturală şi spirituală în Dobrogea după Războiul de Independență
 
După Războiul de Independență se constată un interes pentru problemele educaţiei şi ale învăţământului. Acest lucru ne este evidenţiat şi de Maria Platon în studiul Dezvoltarea culturală între ani 1878 şi 1918. Ea spunea referitor la această situaţie: „Reprezentanţii opiniei publice erau convişi că îmbunătăţirile economice, politice şi culturale, pentru care militau puteau fi lesne dobândite printr-o instrucţie publică organizată, care să dea poporului încredere în energia şi virtuţile lui şi să-şi pună în valoare, în condiţii favorabile, posibilităţile de dezvoltare1.
 
Dobrogea a reprezentat în tot acest răstimp un interes aparte și statornic pentru statul român2. Teritoriul dintre Dunăre şi Mare are un rol deosebit în evoluţia creştinismului primelor secole, fiindcă această regiune a fost binecuvântată de Dumnezeu cu prezenţa nu numai a Sfântului Apostol Andrei, ci şi cu o mulţime de sfinţi martiri, cuvioşi şi ierarhi, printre care amintim: Sfinţii Epictet şi Astion; Sfântul Dionisie Exiguul; Sfântul Bretanion şi Sfântul Teotim, episcopi ai Tomisului; Sfântul Ioan Cassian şi alţii cunoscuţi în epocă3.
 
Acest pământ dobrogean a rămas peste timpuri un model de convieţuire interetnică şi interreligioasă, aflat sub stăpânire otomană o periodă de timp (aproximativ patru secole). După Războiului de Independenţă şi prin Tratatul de pace de la Berlin din vara anului 1878 se recunoaşte independenţa României şi i se realipesc Dobrogea, Delta Dunării şi Insula Şerpilor, totodată specificându-se faptul că linia de frontieră cu Bulgaria va merge în continuarea Dunării, astfel încât să cuprindă populaţia compactă românească din aceste zone, iar partea din sud, aşa-numitul „Cadrilater”, să revină Bulgariei.
 
Aşadar, la 14 noiembrie 1878, Dobrogea a reintrat oficial în componenţa statului român modern. Odată cu acest an, străvechea provincie revenea la patria-mamă; tot acum încep profunde transformari ale ţării şi în special a acestui vechi, dar și proaspăt teritoriu al patriei.
 
Legea de organizare a Dobrogei proclama egalitatea în fața legilor; drepturile religioase, onoarea și prosperitatea legilor consemnând la capitolul învățământ că acesta era liber, căci „nu ar atinge bunele moravuri, ordinea publică și sănătatea copiilor4. Diferitele comunități puteau să deschidă școli, sub controlul Ministerului de resort, cu limba de predare a minorității respective, dar și cu indicația ca limba română să fie un obiect de studiu obligatoriu.
 
După 14 noiembrie 1878, data semnării actului oficial prin care Dobrogea era integrată statului român, zona cunoaşte o perioadă de dezvoltare şi modernizare. În acest context, elementul românesc creşte, iar cel musulman, prin plecări succesive, se diminuează. Campania de islamizare a Dobrogei nu a avut efectul scontat. Modernizarea economică şi reîncadrarea Dobrogei în circuitele de dezvoltare ale României şi Europei de după 1878 sunt elemente care au comportat mai întâi o reorganizare administrativă, apoi elaborarea legilor care să impulsioneze colonizarea populaţiei româneşti prin împroprietărire şi prin acordarea unor înlesniri cum ar fi: asistenţă gratuită pentru construirea locuinţei, vânzarea de materiale de construcţie mai ieftine, acordarea unor avantaje legate de practicarea agriculturii. Se dezvoltă rapid aşezările rurale vechi şi se înfiinţează unele noi. Oraşele devin adevărate centre economice, sociale, culturale ce oferă modele pentru mediul rural; această influenţă s-a manifestat în vestimentaţie, arhitectură, mobilier.
 
Perioada de faţă este caracterizată de un avânt extraordinar datorat preocupării administrației românești civile, dar și a interesului de care s-a bucurat viața religioasă a dobrogenilor, indiferent de apartenența religioasă sau etnică. Când afirmăm acestea trebuie să avem în vedere Proclamația domnitorului Carol I către dobrogeni, reprodusă în Monitorul Oficial al României, 46, nr. 255, 16 noiembrie 18785. De asemenea, şi pentru o imagine mai completă a contextului politic, socotim a fi indicată şi consultare Înaltului ordin de zi adresat ostașilor români care intrau în Dobrogea, reprodus în Monitorul Oficial al României, 46, nr. 254, 15 noiembrie 18786. În textul acestor două documente menţionate este evidenţiată grija noii cârmuiri a Dobrogei pentru relațiile interetnice și interconfesionale.
 

Despre perioada de după 1878, când se instituie administraţia românească, se arată că şcolile au fost autorizate de statul român şi, în organizarea lor, au fost aplicate normele Legii învăţământului din 1864. Sunt prezentate astfel, cu detalii, cele 57 de şcoli săteşti şi alte 10 orăşeneşti, înfiinţate în Constanţa şi împrejurimi de către administraţia românească. În acelaşi timp, se oferă informaţii bogate despre baza materială, despre efectivele de elevi şi despre personalul didactic.
 
În perioada 1878-1888 va avea loc o primă etapă în modernizarea învăţământului românesc, ce se va resimţi în special în mediul rural. Nevoia unei reforme şcolare era puternic resimţită pentru a se face faţă transformărilor social-economice. Pentru rezolvarea acestor probleme se vor stabili o serie de măsuri oficiale, cum ar fi introducerea prin lege a prevederii ca profesorii secundari să fie recrutaţi numai dintre cei cu studii universitare (1879) sau înfiinţarea şcolilor normale superioare (1880), precum şi o serie de decrete şi regulamente pentru bună funcţionare a şcolilor primare şi secundare. Legea învăţământului primar şi normal-primar din 1893 (legea Take Ionescu) stabilea obligativitatea şcolară pentru vârste între 7 şi 14 ani. În primul capitol al acestei legi sunt stipulate amenzile pe care le vor suporta părinţii copiilor ce refuza să-i trimită la studii. De altfel, se mai precizează că obligativitatea se va aplica de preferinţă băieţilor. Învăţământul primar era împărţit în: şcoli de cătun, şcoli primare inferioare, şcoli primare superioare, cursuri primare suplimentare şi de repetiţie. De asemenea, se va introduce lucrul manual şi munca în ateliere specializate. Durata cursurilor în şcolile normale de învăţători era stabilită la cinci ani. Legea se ocupa de şcolile normale, atât pentru formarea învăţătorilor şi învăţătoarelor, cât şi a institutorilor şi institutoarelor. Pe lângă şcolile normale s-au instituit şi şcoli de aplicaţie. Prin legea asupra învăţământului primar şi normal-primar din 1896 (legea Poni) s-a deschis accesul la învăţământ al unor cercuri tot mai largi ale populaţiei. Legea se baza pe suportul statului faţă de învăţământ.

 
Spiru Haret preciza în Legea Învăţământului secundar şi superior„Cea dintâi datorie a şcoalei, care trece înaintea oricărei alteia, este de a forma buni cetăţeni şi cea dintâi condiţie pentru a fi cineva bun cetăţean este a-şi iubi ţara fără rezervă şi de a avea o încredere nemărginită într’însa şi în viitorul ei”7. „Omul şcolii”, aşa cum era supranumit Spiru Haret, realiza o adevărată reformă a sistemului de învăţământ în mai multe etape. Acest act normativ limita învăţământul secundar la gimnazii şi licee - pentru băieţi şi şcoli secundare, pentru fete, fiecare organizat pe două cicluri: patru clase inferioare şi patru superioare în cazul băieţilor, în timp ce pentru fete se adaugă un singur an ciclului inferior. Ultimii patru ani de învăţământ erau dedicaţi specializării în ştiinţe reale, clasice sau fizico-naturale.
 
Contribuţia unor intelectuali transilvăneni la promovarea culturii româneşti în Dobrogea până la 1878 a avut un puternic ecou, aşa încât reunirea din acel an urma să fie de fapt mai mult o chestiune de formă şi de recunoaştere internaţională. Constantin C. Giurescu numea acest teritoriu, un spaţiu de „etnogeneză românească” referindu-se în primul rând la momentul afirmării naţionale8.
 
Contribuţia clericilor dobrogeni din perioada 1878 - 1918 la dezvoltarea învăţământului dobrogean, a spiritualităţii şi a culturii
 
După realipirea Dobrogei la patria-mamă, în urma Războiului de Independență, Episcopia Dunării de Jos capătă o nouă organizare teritorială. În anul 1878, luna septembrie, reședința episcopiei Dunării de Jos a fost mutată la Galați.
 
Primul titular al acestei episcopi a fost Episcopul Melchisedec Ștefănescu, un mare luptător pentru unirea românilor, el s-a remarcat printr-o activitate multilaterală. A păstorit Episcopia Dunării de Jos până la 24 martie 1879, când a trecut la cârmuirea Episcopiei Romanului.
 
Urmașul său la scaunul episcopal a fost episcopul Iosif Gheorghian (1879-1886). Acestuia îi revine misiunea de a reorganiza eparhia, mai ales în partea dobrogeană, abia realipită la patria-mamă. În anul 1886, episcopul Iosif Gheorghian a fost ales Mitropolit al Ungrovlahiei, iar în scaunul episcopal al Dunării de Jos i-a urmat episcopul Partenie Clinceni (1886-1902). În timpul păstoririi sale s-au construit numeroase biserici și au fost hirotoniți mai mulți preoți. În anul 1902, episcopul Partenie urcă în scaunul mitropolitan de la Iași, iar ca episcop la Dunărea de Jos i-a urmat Pimen Georgescu Piteșteanul. Acest episcop a luat măsuri pentru o mai bună pregătire a clerului și a intensificat activitățile pastorale ale acestora.
Ca și consilier în activitatea culturală, episcopul Pimen l-a avut pe arhimandritul Nicodim Munteanu, care a ajuns episcop de Huși, mitropolit al Moldovei și apoi patriarh al României. Episcopul Pimen, în anul 1909, a fost ales mitropolit al Moldovei, iar în locul său la Galați îi urmează epicopul Nifon Niculescu (1909-1921).
 
Este evident că există şi o contribuţie a românilor transilvăneni la sprijinirea învăţământului, a spiritualităţii şi culturii din Dobrogea prin aducerea unor cărţi sau venirea unor intelectuali în acest teritoriu. Socotim că în listele de intelectuali dobrogeni înainte de 1877, publicate de Gheorghe Dumitraşcu şi Eugen Drăgoi, există mulţi preoţi din Transilvania. Se crede chiar că ultimul mitropolit de la Silistra înainte de 1878 era român din Transilvania.
 
Neavând o clasificare a preoților dobrogeni de seamă din perioada anilor 1878-1918, vom evidenția preoții care au contribuit la dezvoltarea învățământului dobrogean, a culturii și a spiritualității dobrogene9.
 
Preotul Dimitrie Chirescu s-a născut în anul 1842, în Rasova, județul Constanța, ca fiu al dascălului Chirea Iorga și al soției sale Maria, veniți în Dobrogea din părțile Ialomiței10. A fost hirotonit preot în anul 1871 de către mitropolitul Grigorie al Dristrei pe seama parohiei Rasova, unde activa ca învățător, iar la 14 mai 1872 a fost transferat la biserica din Cernavodă11.
 
Începând cu data de 15 mai 1875 şi până în toamna anului 1878, preotul Dimitrie Chirescu a deţinut funcţia de protopop al părţii de sud a Dobrogei (judeţul Silistra Nouă, care a avut sediul mai întâi la Rasova şi apoi în Cernavodă). Acesta a înfiinţat şcoli la AlimanCochirleniDunăreni, Seimeni, Topalu, Vlahi, Urluia, Cernavodă, unde a construit chiar şi sediul şcolii12.
 
Protopopul Nicolae Răşcanu (instalat la Constanţa la 29 aprilie 1879) va colabora cu preotul Chirescu, numit de către episcopul Iosif Gheorghian al Dunării de Jos subprotoiereu al judeţului Constanţa, la 1 mai 1879.
 
Într-o scrisoare din anul 1879, adresată Ministerului Cultelor, prefectul judeţului Silistra Nouă, generalul Cartili, cu contribuţia poetului Alexandru Macedonski, director al acelei prefecturi, scria cuvinte elogioase despre preotul Chirescu: „Pe lângă calităţile unui bun preot, întruneşte şi pe cele ale unui bun român, fiind sub fostul regim otoman singurul apărător în mijlocul populaţiunei creştine din această parte a Dobrogei, astfel că oricine poate astăzi să-şi dea seama despre aceasta văzând că majoritatea locuitorilor din Cernavodă n-a uitat că e român, că are o biserică şi o şcoală care totdeauna a fost întreţinută şi chiar de curând reparată cu cheltuiala acestui preot13.
 
În 1869, sprijinea înfiinţarea Societăţii române pentru cultură şi limbă din Silistra, având drept scop apărarea drepturilor dobrogenilor şi înmulţirea numărului de şcoli româneşti. Aceasta reuşește să coordoneze instituţiile şcolare într-o singură circumscripţie şi obţine dreptul ca o parte dintre membrii săi, printre care şi Dimitrie Chirescu, alături de Costache Petrescu, preoţii Cristu Zaharia şi Anghel Sachelarie să îndeplinească funcţia de revizor şcolar14.
 
Ieromonahul Nifon Bălășescu a trăit între anii 1806-1880 şi s-a născut la Hașag (în apropiere de Mediaş). A făcut studii de drept, filologie și teologie la Sibiu. La 26 ianuarie 1852 s-a călugărit la Mânăstirea Neamț, devenind ieromonah. Între 1854-1855 era profesor la Seminarul Teologic al Episcopiei Huşilor. Ulterior, merge în Ţara Românească, unde devine publicist, apoi urmează călătoria în Dobrogea. Aproape toată viața a ctitorit școli românești și a fost în preajma evenimentelor care au dus la formarea României.
 
În anul 1870, la vârsta de 64 de ani, când majoritatea aventurierilor își pun armele în cui, iar fețele bisericești se retrag în schituri pentru a se îngriji mai mult de suflet, Nifon Bălășescu pășea într-o nouă lume, ajungând în Dobrogea-otomană. Înfăptuirile sale sunt cunoscute din corespondența bogată pe care a avut-o cu pașoptistul ardelean George Barițiu
 
Astfel, în câțiva ani, el a reușit să construiască 21 de școli românești în localitățile românești din Dobrogea și să întocmească mai multe studii și rapoarte privind situația românilor din zonă.
 
Ieromonahul Nifon este numit de către Ismail Bey (mutesariful Tulcei), directorul școlilor din Dobrogea și nu pregetă niciun efort să construiască școli, să numească învățători și să caute susținători pentru cauza sa la București și Istanbul15.
 
Marele om de cultură Nifon Bălășescu a fost mereu în apropierea evenimentelor majore care au dus la unitatea şi întregirea statului român. Cu câțiva ani înainte de Revoluția de la 1848, Nifon Bălășescu sosea în București, unde devine un apropiat al domnitorului Alexandru Ghica și unde înființează primul seminar din Țara Românească. De aici scrie în permanență prietenilor din Ardeal privind pregătirile revoluționare.
 
Participă efectiv la Revoluția din 1848, în Transilvania, fiind obligat după aceea să plece în Moldova, în preajma unirii sub Cuza. Apoi revine în București, pentru ca după câțiva ani să plece în Dobrogea, într-o perioadă în care lucrurile începeau să se miște și în această zonă privind ruperea de Imperiul Otoman.
 
Este evident că Ion Ionescu de la Brad avea dreptate atunci când numea Dobrogea o „Dacie în miniatură” în sensul că românimea de aici se constituia din toate elementele etnice româneşti, din toate teritoriile româneşti şi în primul sau al doilea rând din Transilvania16. Problema unei colonizări transilvănene în Dobrogea a făcut subiectul unor lucrări de mare valoare ştiinţifică17. În privinţa venirii mocanilor, părerile lui Ştefan Meteş, care-i vede venind mai târziu, sunt combătute de lucrarea lui Tudor Mateescu înainte de toate.
 
Problema esenţială de care s-au ciocnit Nifon BăIăşescu şi alţii, aşa cum nota cu 20 de ani înainte Ion Ionescu de la Brad, era lipsa manualelor18. Contribuţia mocanilor nu era lipsită de importanţă19. Amintim ceea ce spunea un bătrân învăţător, D. Niţescu: „Se aduceau de către ciobanii de la Săghii (Sibiu) abecedare după care se făcea învăţarea de carte în şcolile de pe lăngă biserici, ce erau conduse adeseori de cântăreţii bisericilor şi numai foarte rare ori de către preoţi”. Mai târziu, şi statul român va aveea un rol important în înzestrarea cu cărţi şi rechizite a şcolilor dobrogene; totuşi, problema rămâne una dintre cele mai importante. Caracterul acestei lucrări ne opreşte a intra în profunzimea subiectului, dar, oricum, problema învăţământului îi implică în mare măsură pe românii din Transilvania.
 
Ar mai fi de subliniat că interesul Transilvaniei pentru Dobrogea a existat tot timpul, că Nifon BăIăşescu îşi publica însemnările în cărțile săteanului român din Transilvania şi că un număr impresionant de ziare româneşti din Transilvania s-au implicat masiv în problema reunirii Dobrogei cu România, a dreptului României asupra Dobrogei şi a reintegrării în fapt a acestei provincii la statul român. Amintim, în treacăt, următoarele ziare: „Gazeta Transilvaniei”, care avea un corespondent special în Dobrogea în anul 1878 - anul reunirii -, „Cărțile săteanului român”, care publică articole şi replici ale lui Nifon BăIăşescu despre Dobrogea, „Amicul familiei”, de la Gherla-Cluj, „Observatorul”, care reia articole din „Timpul”, ca şi „Gazeta Transilvaniei”, şi nu în ultimul rând, „Familia”20.

Consideraţii finale  

La începutul secolului al XIX-lea, considerăm că termenul de „intelectual” trebuie lărgit, în sensul că înţelegem prin intelectuali până la 1878 călugări-învăţători, preoţi, „dascăli”, învăţători, profesori de formaţie, cântăreţi bisericeşti, funcţionari, copişti-logofeţi şi chiar pe acei ciobani transilvăneni cu ştiinţă de carte, ce realizau un fel de şcoli itinerante, ieftine, la nivelul unor mici comunităţi dobrogene, dar cu un puternic ecou.
 
Prima voce puternică aparține Bisericii prin intensa circulaţie a cărţii româneşti din Transilvania în Dobrogea.
 
După anul 1878, învăţământul românesc din Dobrogea a fost organizat în baza Legii învăţământului din 1864, lege care prevedea:
- caracterul unitar al întregului învăţământ;
- şcoală unică pentru întregul popor;
- egalitatea în drepturi la învăţătură pentru ambele sexe;
- şcoala primară era obligatorie şi gratuită pentru toţi copiii în vârstă de 8-12 ani, indiferent de sex; cu precizarea că nu puteau părăsi şcoala până la absolvirea celor 4 clase;
- şcoli de băieţi, şcoli de fete;
- învăţământ public şi învăţământ privat, organizat în şcoli primare (de patru ani), secundare (de şapte ani) şi superioare (de trei ani);
- dezvoltarea învăţământului tehnic-profesional;
- necesitatea pregătirii pedagogice a tuturor celor care lucrează în
învăţământ;
- obligativitatea ocupării posturilor prin concurs;
- drepturile cadrelor didactice;
În clasele primare, şcolarii studiau: citirea, gramatica, istoria ţării, religia, dreptul administrativ al României şi igiena, o atenţie deosebită acordându-se scrisului. Învăţătorii erau numiţi provizoriu, pentru un an şcolar, de către prefectul judeţului, la propunerea revizorului şcolar. Conform Legii din 1864, pentru ocuparea unui post de învăţător se putea prezenta la concurs orice cetăţean, nepunându-se nici o condiţie de studii. Concursul consta în verificarea cunoştinţelor elementare la disciplinele pentru instrucţia primară. În realitate, la numirea învăţătorilor, oficialităţile nu avea în vedere studiile, ci politica pe care o făceau, ce rude sus-puse aveau...
 
Pentru că Legea din 1864 avea multe lipsuri, începând cu anul 1866, la intervale foarte scurte de timp, se prezentau proiecte de îmbunătăţire a acesteia. Astfel, în 1866, I. Strat propunea un nou proiect de lege, în 1869, Al. Creţescu, alt proiect, în 1870 apărea proiectul lui P. P. Carp, în 1872, proiectul lui Cristian Tell, în 1876, proiectul lui Titu Maiorescu, în 1881, Vasile Conta propunea un proiect de reformă a învăţământului, în 1886, D. A. Sturdza vine cu un alt proiect, dar nici una dintre aceste iniţiative nu a fost aprobată de puterea legislativă. Abia în anul 1893 va fi aprobat proiectul propus de Take Ionescu, intitulat: „Legea învăţământului primar, normal primar”. Printre altele, proiectul aducea ca îmbunătăţiri următoarele:
- pregătirea în şcoli normale cu durata de 4 sau 5 ani a învăţătorilor pentru sate şi oraşe;
- mixtarea învăţământului primar;
- înfiinţarea şcolii de aplicaţie pentru pregătirea pedagogică a învăţătorilor;
- organizarea şcolilor în cătune, a şcolilor primare inferioare, a şcolilor primare superioare, a şcolilor primare complementare şi a şcolilor de repetiţie.
 
În şcolile din cătune se preda o zi sau două pe săptămână de către învăţătorii de la şcolile inferioare sau superioare din localităţile cele mai apropiate. În lege se prevedea, în sfârşit, ca plata învăţătorilor să se facă de către stat sau primării.
 
În anul 1896, Legea lui Take Ionescu este abrogată, fiind înlocuită cu „Legea învăţământului primar, primar profesional şi normal primar” a lui Petru Poni. La proiectul acestei legi au colaborat: Spiru Haret, Titu Maiorescu, Al. Odobescu, Iacob Negruzzi, Ionescu Gion şi Ioan Găvănescu. Spiru Haret s-a implicat cel mai mult în realizarea proiectului şi tot el l-a prezentat în Parlament.

Despre Tiberiu Costel Târziu, profesor de religie ortodoxă și istorie

2015 - prezent - Profesor titular la Liceul Tehnologic „I. C. Brătianu” din N. Bălcescu/ Liceul Tehnologic „Carsium” din Hârşova;
A mai predat la Liceul Teoretic „Ovidius” Constanţa (2014-2015); Şcoala gimnazială nr. 1 - Ciocârlia de Jos (2013-2014); Liceul Tehnologic „Virgil Madgearu” Constanţa (2011-2013); Şcoala gimnazială „Mihai Eminescu - Costineşti (2012-2013); Colegiul Tehnic „Vasile Pârvan” (2010-2012); Şcoala cu clasele I-VIII „Tudor Arghezi” Năvodari / Grup Şcolar Industrial Energetic-Cernavodă (2009-2010); Grup Şcolar Cobadin (2008-2009); Şcoala cu clasele I-VIII „Spiru Haret” Medgidia (2007-2008); Colegiul Agricol- Poarta Albă (2006-2007);
2015 - Gradul I în învăţământul preuniversitar, Universitatea „Ovidius” Constanţa;
2008 - Masterat - „Drept canonic şi instituţii europene”, Drept canonic şi Instituţii europene, Universitatea „Ovidius”, Facultatea de Drept - Constanţa, învăţământ postuniversitar;
2000 - 2004 - Cursurile Facultăţii de Teologie din Constanţa, specializarea Teologie-istorie; Teologie-istorie, Diploma de Licenţă; Universitatea „Ovidius”, Facultatea de Teologie, Constanţa.
Note de subsol:
1. Maria Platon, Dezvoltarea culturală între 1878 şi 1918, volumul „Istoria românilor”, vol. VII, tom. II, „De la Independenţă la Marea Unire (1878-1918), Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003, p. 542.
2. Livia Maior, Tradiții reînnoite ale normaliștilor și istoricilor constănțeni, în „Colegiul Pedagogic Constantin Brătescu. Valori ale civilizației românești în Dobrogea”, Editura Poligraf, Constanța, 1993, p. 13.
3. Nechita Runcan, Contribuţia „Călugărilor sciţi” la înfăptuirea comuniunii şi unităţii culturale europene, în „Studii de Teologie istorică şi patristică”, vol. VI, Editura Vasiliana, Iaşi, 2013, p. 332.
4. Monitorul Oficial, nr. 57, 7 martie 1880.
5. A se vedea: „Monitorul Oficial al României”, nr. 255, 16 noiembrie - 1878.
6. Vezi: Înaltului ordin de zi adresat ostașilor români care intrau în Dobrogea reprodus în „Monitorul Oficial al României”, 46, nr. 254, 15 noiembrie 1878.
7. A se vedea: Legea învățământului secundar și superior, (mai ales reformele propuse de Spiru Haret, apărută la 23 martie 1989).
8. Constantin C. Giurescu, Ştiri noi despre străromânii din Dobrogea, în „Tomis”, nr. 12, 1967.
9. Codreanu George, Clerici Dobrogeni din Perioada 1878-1918 şi vocaţia lor pastoral misionară şi culturală, în „Cercetări de Teologie Istorică şi patristică”, vol. III, Editura Vasiliana_ʼ98, Iaşi, 2017, p. 257.
10. Preot Eugen Drăgoi, op. cit., p. 118.
11. Preot Niculae M. Popescu, Preoți de mir adormiți în Domnul, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1942, p. 140.
12. Ionuţ Druche, Slujitori ai Bisericii – întemeietori de şcoală românească în Dobrogea, în „Lumină Lină”, nr. 1, decembrie 2010, p. 28.
13. Preot Eugen Drăgoi, op. cit., p. 43.
14. Codreanu George, op. cit., p. 258.
15. George Bariț și contemporanii săi, Corpus de corespondență inițiat și coordonat de Ioan Chindriș, vol. IV, Editura Enciclopedică, București, 1996, p. 143.
16. Gh. Platon, Geneza revoluţiei române de la 1848, Iaşi, 1980, p. 103.
17. Şt. Meteş, Emigrări româneşti din Transilvania, sec. XVIII-XX, București, 1977, p. 78.
18. T. Mateescu, Păstoritul mocanilor în teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră, Direcția Generală a Arhivelor Statului, București, 1986, p. 102-105
19. V. Helgiu, Şcoala românească din Dobrogea de la înființare până la 1938. Monografie, Constanța, 1938, p. 39.
20. Gh. Dumitraşcu, Consideraţii cu privire la valoarea documentară a presei româneşti pentru istoria Dobrogei, în „Lucrări ştiințifice. Ştiinţe sociale. Filologie”, Constanța, 1978, p. 21-27.

Ti-a placut articolul?




Nume:

Email:

Comentariu*:

Articole asemanatoare

Nu exista articole asemanatoare.