21 Sep, 2019 00:00
2457
„Într'o iarnă pe când se lucră portul, furia sălbatică a talazurilor pustiise până departe creasta digului şi numai rămăsese pe un capăt solitar de zăgaz, decât Titanul neînvins, - uriaşa unealtă de fier, cu care se ridicau atunci blocurile şi care înţepenise de-a pururea într'un strat gigantic de ghiaţă. În îngrămădirea ferului neclintit, cataracta apelor bătea şi se spărgea într'o muncă nebună, şlefuindu-l în plăci de ghiaţă şi în ciucuri de argint.
Titanul, dârz şi nepăsător, încremenise acolo ca într'o adormire veşnică, pe când apele silite îşi sdrobiau înainte sânul de el, cu gemete dureroase şi plânse. Ninsoarea cade tot mai deasă din adâncimile cerului, năpustită de sus în volburi suflate. Pânzile acestea destrămate, n'apucau s'ajungă bine pe pământ, căci le spulberă vântul, şi le amestecă cu însărarea, aşternând peste mare ca un zăbranic de înmormântare. Numai închipuirea urmăreşte, cu presimţiri triste, lupta oarbă dintre mare şi vânt, ca pe-o năprasnică încăerare. Îndepărtările nestrăbătute se înfioară de mugetul sirenei, ca de mugetul unui buhai miraculos ascuns sub ape.
Acel care a văzut Marea sub o astfel de faţă se gândeşte numai decât la urgia unui popor răsvrătit, care se ridică dintr'o lungă şi chinuită robie. Pe aşa vreme, corăbierul care a luptat o zi întreagă şi a ţinut cârma cu încordare, înfruntând duşmănia adâncului, către noapte, se simte cuprins de îndoială şi silă de viaţă. Printr'o nepăsare vecină cu fatalitatea, lăsă cârma, şi cu mâinile cruciş, priveşte obosit la frământarea talazurilor şi-şi aduce aminte de puterea destinului.
În noaptea prea timpurie, ochii nu mai răsbesc nimic peste mare, farurile de pe mal par moarte, numai vântul sălbatic aduce jalea depărtărilor, şi oftările talazurilor rănite de stânci. Într'o seară ca aceasta, cu zbucium şi ameninţare, se'ngrămădiau trăsurile pe drumul portului, ducând înspre Căpitănie soţii desperate, curioşi şi militari cunoscuţi, care se interesau de soarta vaporului Carol întârziat pe mare.
Tot oraşul era în emoţiune şi aşteptare. Prin lume se şoptiau tot felul de bănueli şi telegraful n'aducea nici o veste care să liniştiască mulţimea. Vaporul n'a sosit nici în seara aceea. A doua zi, după o noapte grozavă de ger, marea îngheţată pe margini până departe în larg, sclipea în bătaea soarelui biruitor. Prin golfuri mai ales, se îngrămădiau valurile de spumă îngheţată, ca nişte troene bătute de ploae. Malurile mărei erau numai un sloi. Stâncele de pe delături, se rotunjise în dantelări bizare, ca nişte măsele enorme de gheaţă, rânjite în faţa mărei împăcate. Rada portului îngheţase toată. Sloii se încălicau ca nişte solzi sborşiţi, mişcându-se sub palpitarea greoae a mărei, ca o cămaşă de zale pe pieptul unei uriaşe. In vremea aceasta începe a se desprinde de sub orizontul mărei, vaporul Carol, care îşi găsise acum drumul casei. Lumea de pe cheiu bate din palme şi flutură batistele. Marinăresele plâng de bucurie. Vaporul, îngreuiat şi obosit, îşi face loc prin ghiaţa din port, ridicând de pe delături scoarţe groase de sloi, care trosnesc şi se prăbuşesc răsunător. Vaporul apare încărcat de ghiaţă, cu catargele şi frânghiile sleite, scânteind în razele soarelui, ca o podoabă gigantică bătută în pietre scumpe”.
Ti-a placut articolul?
Adauga un comentariu
Nume:
Email:
Comentariu*: