#citeşteDobrogea Prof. Nicolae Buzbuchi - „Garabet Kumbetlian a fost printre fondatorii UMC şi unul dintre reperele noastre profesionale şi morale“ (document)

Motto: „Cunoaşterea este puntea care ne conectează cu toţi cei care au trăit vreodată înaintea noastră. De la civilizaţie la civilizaţie şi de la viaţă la viaţă, contribuim cu poveştile individuale care devin istoria noastră colectivă.
Indiferent cât de bine păstrăm informaţiile despre trecut, cuvintele din aceste povestiri nu sunt decât ”informaţii” până la momentul în care le dăm un înţeles. Modul în care aplicăm ceea ce ştim despre trecutul nostru devine înţelepciunea prezentului”. (Gregg Braden)
 

 
Preşedinte al Senatului Universităţii Maritime din Constanţa în mandatul 2012-2016, actualmente vicepreşedinte al aceluiaşi for, prof. Nicolae Buzbuchi (vezi CV în secţiunea „Documente“) îşi aminteşte cu nostalgie de importanţa pe care a avut-o profesorul Garabet Kumbetlian în ascensiunea sa profesională.
 
„Aveam să-l cunosc în februarie 1990 pe profesorul Garabet Kumbetlian, moment în care se refăcuse Institutul de Marină Civilă, a cărui istorie datează din 1972, când a funcţionat iniţial, doar pentru un an.
 
Dânsul era cel mai titrat, era lider de opinie, mai ales profesional. A fost primul profesor universitar din Dobrogea, foarte competent. Un om de o umanitate şi o cultură deosebite. Dacă ar fi să-l caracterizez acum în câteva cuvinte, acestea ar fi jovial, plăcut, profesionist. M-am prezentat la dânsul în 1990 pur şi simplu, după ce auzisem la Radio Constanţa un anunţ prin care se făcea cunoscut faptul că este nevoie de cadre didactice la Universitatea Maritimă. Iar eu îmi doream de foarte mult timp, de când terminasem facultatea, să fiu asistent universitar, şi atunci chiar a fost momentul. Aveam 33 de ani şi terminasem facultatea în urmă cu nouă ani, iar Garabet Kumbetlian m-a încurajat.
 
Nu am lucrat direct sub îndrumarea dânsului, ca specialitate, dar mi-a fost şef de catedră de la început şi chiar ne-a făcut plăcere să ne susţinem reciproc. Mai apoi m-a recomandat la doctorat la Politehnică, dânsul fiind, ca şi mine, absolvent de Politehnică Bucureşti. Totdeauna l-am ţinut la curent cu rezultatele mele. Ca o ironie a sorţii, dacă la început mi-a fost dânsul şef de catedră, după vreo 10-15 ani am devenit eu şeful dânsului, dar am colaborat cu aceeaşi plăcere.
 
Pentru noi a fost un exemplu de om şi poate chiar bonom, vesel, plăcut, cultivat, nu se limita la stricta sa specialitate. A fost implicat în viaţa universitară şi înainte de 1990 şi după, în achiziţionarea de tehnici noi pentru laboratoare, măsurători tehnice şi calcule matematice. A fost unul dintre pilonii de la UMC şi unul dintre reperele noastre profesionale şi morale, care a format şi încurajat mulţi studenţi.
 
De câte ori ne întâlneam, aveam discuţii interesante despre multiculturalism şi ne povestea cu mare plăcere despre liceul pe care l-a urmat la Sibiu, pe care ştiu că l-a şi pomenit în cartea sa de memorii «Amintiri şi povestiri», apărută în anul 2016. Împreună cu prof. Garabet Kumbetlian şi alţi doi profesori, Dumitru Dinu şi Mihai Chircor, am reuşit să înfiinţăm şi să acredităm prima şi, dacă nu mă înşel, singura şcoală doctorală de inginerie mecanică din toată zonă, la care am colaborat extraordinar de bine cu cel pe care îl omagiem astăzi cu mult respect.
 
La un moment dat, am avut plăcerea să-l reîntâlnesc la Academia Oamenilor de Ştiinţă, la o conferinţă, şi, cu toate că era la pensie, se număra printre invitaţii permanenţi. Cert este faptul că a fost în centrul atenţiei cercetătorilor şi profesorilor universitari din domeniu până în ultima clipă a vieţii sale”.