#citeşteDobrogea Scriitorul şi omul Alexandru Vlahuţă, evocat nostalgic de Marin Ionescu Dobrogianu, în „Analele Dobrogei“

În revista „Analele Dobrogei“, anul II, nr. 1 1921,  publicaţie aflată în Biblioteca virtuală ZIUA de Constanţa, putem citi un fragment din memoriile colonelului Marin Ionescu Dobrogianu, memorii care acoperă o întreagă viaţă, cu accent pe întâlnirile esenţiale ale autorului cu personalităţi ale epocii.

După ce evocă întâlnirea cu Barbu Ştefănescu Delavrancea – „nenea Barbu”, cum îi spunea adolescentul Dobrogianu, care trăia pe atunci în vecinătatea mamei dramaturgului, autorul povesteşte cu detalii de memorialist despre prima sa întâlnire cu tânărul, pe atunci, Alexandru Vlăhuţă.


„O figură simpatică, de statură mai mult scundă. Pe faţa lui palidă se întipărise urmele unei melancolii precoce pentru vârsta lui, între 23-24 ani. Nişte ochi negri, umbriţi de sprâncene frumos arcuite. Ochii aceia, care cu privirea lor căutau să-ţi sfredelească până şi cele mai tainice adâncuri ale sufletului ochii aceia nu-i voiu uita niciodată.

Purta o îmbrăcăminte modestă, corectă, curată. Mi-aduc aminte de pălăria lui moale de pâslă, turtită puţin în faţă. Cu felul acesta de pălărie l-am văzut tot timpul încoace; iată pentru ce mi-a rămas întipărită în minte pălărja lui de acum 38 de ani. Era un pribeag care, ca mulţi alţii, venise să-şi caute norocul prin Bucureştii anului 1883.”
În ”chilioara” lui Vlahuţă, tânărul Dobrogianu are privilegiul de a descoperi poezia românească de valoare şi de a asculta, în premieră, pagini pline de sensibilitate, ”crâmpeie din vederile lui despre lumea în care pribegea şi în care îl aruncase împrejurările vieţii, bucăţi rupte din sufletul lui”.

Iată mai jos un fragment melancolic, plin de poezie, despre suflet, iubire şi visare:

„De-ar fi cât de putred sufletul cuiva şi cât de împietrită i-ar fi inima de dezgustul acestei vieţi, e cu neputinţă ca degetul nopţii să nu nemerească într'ânsul o clapă, de sub care să tresalte eterna muzică a iubirii - şi iubirea e poezie, şi iubirea e tinereţe , şi iubirea e vis -şi iată-te stârnit şi abătut din gravitatea ta de bronz.

E atâta mister în lumina rece a lumii şi-atâta suflet între câmpul cu umbre şi bolta cu policandri, şi-atâta farmec pluteşte în tot ce eşti în stare să cuprinzi cu ochiul şi cu mintea, încât din toate ţi se pare că purcede un graiu, un cântec dulce, atât de dulce, că toate gândurile tale încremenesc pe loc - şi atunci unica ta viaţa se amestecă cu marea viaţă a totului, sufletul tău se pierde în sufletul imens al nopţii. Se face în tine ca o eclipsă - se şterge eul de pe retina conştiinţii tale.

Fiinţa ta devine un abur, o esenţă uşoară, care pluteşte în împărăţia limpede a stelelor. Totul e un caleidoscop. Ai crede că natura arde. Atunci eşti mare, eşti bun, eşti sfânt.

Atunci iubeşti, visezi, te mistue un dor adânc, un dor nebun, şi eşti în culmea fericirii, fiind în puterea flacării. Uiţi c 'ai suferit, uiţi că trebue să mai suferi. Este cea mai puternică condensare a fiinţii tale sufleteşti 'în timp şi cea mai mare dilatare în spaţiu. Eşti clipă, dar eşti univers.
Şi la urmă cazi, ca un meteor, din stele pe pământ".

 
Vlahuţă, melancolie şi nobleţe
 
Marin Ionescu Dobrogianu avea să-l întâlnească şi mai târziu, peste ani, pe Alexandru Vlahuţă, ardeleanul provenit dintr-o familie modestă, nu lipsită de griji şi necazuri („Ah, copilăria mea a fost tristă, aşa de tristă că n-aş vrea s-o mai trăiesc aievea“, spune la un moment dat poetul şi prozatorul transilvan). Poate tocmai tristeţile copilăriei au făcut din el un scriitor melancolic şi un om extrem de blând şi nobil.

În chiar miezul revoltelor ţărăneşti din 1907, când drumurile celor doi se întretaie din nou, Vlahuţă, cărora răzvrătiţii îi distruseseră casa şi cărţile, găseşte justificări furiei ţăranilor care, asemeni unui crater de vulcan, deschisese supapa suferinţelor, a patimilor şi a urii clocotind de ani la adresa clasei stăpânitoare. „Arareori am trăit în viaţa mea momente mai înălţătoare, ca cele din timpul şederii mele cu Vlahuţă în conacul vilei lui dela Dragosloveni. Nici un cuvânt rău - cum ar fi fost firesc - împotriva acelora, care-i devastaseră avutul. Duiosul poet atribuia altor cauze, mai îndepărtate, starea aceasta de lucruri, care a provocat genunea din 1907”.

Impresionat rămâne Dobrogianu, până la sfârşit, de bunăvoinţa şi nobleţea absolută a lui Vlahuţă: „Toată fiinţa omului acestuia, de o bunătate duhovnicească, îmi inspira mai mult decât respect. Vocea lui blajină avea ceva din cuvintele unui bătrân sfătos; iată pentru ce respectul meu pentru el lua proporţiile unei veneraţii”.

Un volum interesant semnat de Marin Ionescu Dobrogianu, pe care vă invităm să-l descărcați gratuit din Biblioteca virtuală ZIUA de Constanţa, este „Tomi - Constanţa”, o monografie de mare importanţă istorică a oraşului de la ţărm de mare, acoperind parcursul istoric al oraşului, de la epoca romano-bizantină şi până la revenirea Dobrogei la patria-mamă.

Sursă foto: portret publicat în „Tomi - Constanţa - monografie alcătuită de col. Ionescu M. Dobrogianu”

Citește și:

„Dobrogea în pragul veacului al XX-leaׅ, de M.D. Ionescu

#citeşteDobrogea TOMI-CONSTANŢA monografie (1931). Capitolul IV. Stăpânirea românească Constanţa, stadiul de adormire 1879 - 1895

#citeșteDobrogea TOMI - CONSTANȚA monografie (1931). Capitolul IV. Stăpânirea românească Regele Carol. Înțeleptul și Dobrogea

#citeșteDobrogea TOMI - CONSTANȚA monografie (1931). Capitolul III. Stăpânirea turcească. Kustendje Personalul sanitar al orașului. Cât de veche este farmacia Miga

#citeșteDobrogea TOMI - CONSTANȚA monografie (1931). Capitolul III. Stăpânirea turcească. Kustendje Constanța la 1872 - „străzile sunt pline de bucăți cu inscripțiuni, coloane și sculpturi“