#citeşte! O frumoasă zi de… Constanţa!

Cristian Ţenţu
Redactor departamentul Sport, 2005 - 2007
 
Mărturisesc că îmi este destul de greu să descriu în câteva rânduri ce a însemnat pentru mine ZIUA de Constanţa. Asta pentru că nimic din ce a urmat acelei experienţe nu a mai fost la fel de frumos.
Viaţa şi circumstanţele ei m-au dus pe alte meleaguri, acolo unde, momentan, nu am ocazia de a-mi profesa meseria de jurnalist. Mi-a rămas însă plăcerea scrisului, iar plăcerea este şi mai mare atunci când este vorba despre ceva drag mie, adică despre ZIUA de Constanţa, primul meu loc serios de muncă din presă.
În 2005, când am păşit pentru prima dată în redacţia care, pe atunci, se afla pe strada Ion Theodorescu Valahu, am fost trimis în biroul redactorului-şef adjunct, Cristian Cealera. Sau, pentru cei apropiaţi, Charile. Zâmbesc şi acum când îmi aduc aminte cum s-a luminat la faţă când a remarcat ce trecusem în CV, la activităţi extracurriculare: „Aaa!!! Cânţi la chitară şi ai trupă de rock? N-ai cum să gândeşti rău atunci! Hai să scrii ceva şi să văd cum te descurci.“

Si i-a plăcut. Ulterior, Charlie m-a învăţat multe din tainele meseriei de jurnalist şi, aşa natural cum ne-am cunoscut, la fel de natural ne-am şi împrietenit. Corina Samoilă, unul dintre cei mai valoroşi jurnalişti ai Constanţei, în opinia mea, îşi începuse activitatea în presă cu doar o săptămână înainte de a sosi eu, iar prietenia cu ea este la fel de puternică şi acum. Ce să mai zic de Lavinia, Monica, iar lista poate continua cu Gelu (un fotograf-artist în adevăratul sens al cuvântului), Nicu, un om care ar fi fost în stare să îşi vândă casa şi să îţi dea banii dacă aveai necazuri, sau Adi Borcan, Mihai şi Cipix, profesionişti desăvârşiţi şi totodată oamenii la care era musai să apelezi dacă aveai nevoie să râzi şi să mai uiţi de toate, după o zi pe teren. Probabil că i-am omis pe mulţi, însă îi asigur că nu am făcut-o intenţionat, ci doar din lipsă de spaţiu.
Şi, ca să ne întoarcem la prima mea experienţă la ZIUA de Constanţa, i-a mai plăcut cuiva ce am scris eu acolo, la test. Lui nea Andrei, redactorul-şef, un alt om de care îmi amintesc şi îmi voi aminti mereu cu plăcere.

Cert este că la acest cotidian nu am primit doar un birou şi un calculator. Am primit încredere, am primit confirmarea că ceea ce scriu şi ce gândesc nu este în van şi am mai primit o confirmare, aceea că presa constănţeană nu este în totalitate aservită. Nu mai contează cui. Ideea este că am simţit că fac parte dintr-o familie care vrea să fie altfel. O familie care n-a avut, poate, banii altor familii, mai privilegiate de… vremuri, dar care, prin bunul gust al muncii făcute aşa cum trebuie, a reuşit să stea cu fruntea sus la orice masă a „bogaţilor“.
Unul dintre momentele care mi-au rămas în minte a fost cel al anchetei pe care am coordonat-o, în cazul „Stadionul Portul“, o anchetă care a reuşit să incomodeze serios grupurile de interese din jurul acelui teren. Erau în litigiu şi, sincer, nu ştiu dacă nu mai sunt şi acum, Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime Constanţa şi Federaţia Naţională a Sindicatelor Portuare. Am rămas uimit de cât de mult se poate minţi şi ignora, atunci când e vorba de bani mulţi, dar şi foarte dezamăgit, pentru că, şi din cauza acelei situaţii a avut şi are de suferit enorm cea mai veche echipă de fotbal a Constanţei, „Portul“, o grupare care se zbate acum, din păcate, în anonimat.

Constat cu plăcere că ideea de a funcţiona şi fără ajutorul altor surse şi grupuri există şi astăzi. Continui să citesc online ZIUA de Constanţa şi să mă minunez că, uite, poate să reziste.
Da, au fost momente în care i s-a cântat Prohodul, dar s-au dovedit a fi apă de ploaie. Au fost însă şi mai multe momentele în care s-au clătinat serios sau au căzut fotolii şi funcţii importante de pe scena politică a Constanţei, asta şi datorită acestui cotidian care se încăpăţânează să funcţioneze, şi foarte bine face.
Pentru constănţeni, bucuraţi-vă că mai aveţi încă aşa ceva, iar pentru ZIUA de Constanţa, „La mulţi ani“ de existenţă şi luptă împotriva celor care ignoră cele mai de preţ comori ale comunităţii: opinia publică şi legea.