Toţi sunt vinovaţi de furtul unei morţi decente

Tragediile se succed ca secvenţele unui film derulat repede înainte. Firul se pierde, dar nu şi pentru cei direct implicaţi. Pentru ei, pelicula s-a terminat fix în momentul în care o persoană dragă a fost ucisă. Şi nu va reporni decât după găsirea vinovaţilor. Că sunt carbonizate, mutilate sau înecate, nu mai există nimic decent într-o moarte suspectă.

S-a întâmplat. A şocat. Dar s-a lăsat liniştea doar cât să se aşeze funinginea... sau nici măcar asta. Nici trupurile nu mai au timp să se răcească şi, în funcţie de ceea ce alegi să crezi, să plece sufletul din trup, către ceruri, sau spiritul, către reîncarnare. O tragedie nu vine niciodată singură. Ea apare după un şir lung de drame. Una după alta, se leagă în lanţ şi ajung să şocheze abia în varianta finală. Războiul, după cum ştim, nu se termină niciodată şi nu aparţine celor vinovaţi... până în momentul în care războiul lor devine războiul nostru. Încă se poate contoriza în ore timpul scurs de la ultimele tragedii: avion cu aproape 300 de pasageri, doborât de o rachetă, altul dispărut acum două zile, la 50 de minute după decolare, altul este căutat, găsit, iar pierdut, iar găsit. Nu mai au linişte nici viii, dar nici morţii. Toată lumea e vinovată pentru că toată lumea caută un vinovat: dacă nici de asta nu se mai poate agăţa o persoană frântă de durere, atunci nu-i rămâne nimic. Pentru că oricâtă pace ai în minte şi în suflet, oricât de mult vrei să ierţi, în momentul în care copilul tău de 12, 19, 30 de ani este victima unei tragedii, a unei erori umane sau a unei acţiuni voite, nu mai ai cum să te împaci cu nimic. Orice vină te consolează. Imediat însă vin alţii să răscolească cenuşa, iar tu rămâi neputincios. Ca părinte, lupţi o viaţă întreagă să îţi aperi fiica sau fiul, indiferent de vârstă. Tocmai de aceea, suferinţa e cu atât mai profundă cu cât nu ştii ce i-a adus moartea propriului copil, plimbat prin noroiul unui război care nu-l priveşte. Se repetă oare istoria lui 11 septembrie din ce în ce mai des, de mai multe ori pe an? Pentru supravieţuitori, mai ales rude şi prieteni, vinovaţi pot fi toţi, de la cel care a conceput prima piesă a aparatului ucigaş, până la cel care a apăsat butonul de acţionare. După declanşarea dezastrului din Ucraina, după ce a plouat cu trupuri de oameni nevinovaţi pe casele unor oameni oricum bătuţi de soartă din pricina conflictelor din zonă, premierul Netanyahu a declanşat ofensiva terestră în Gaza. Conflictul s-a estompat însă rapid, în lumina ultimelor teribile accidente. Acolo, parcă e război de o veşnicie. Dar atunci când dispar avioane ale unor ţări care nu sunt implicate în conflicte internaţionale, cel puţin aparent, atunci şocul este mai puternic. Mă întreb dacă vom deveni insensibili la aceste evenimente care se repetă din ce în ce mai des. Oare dacă istoria se repetă, vom trece mai uşor cu vederea, va durea mai puţin? Poate. Asta doar dacă nu fratele nostru moare acolo, în zona altora de conflict.