Viaţa noastră cu roboţii

Intervenţii chirurgicale realizate de braţe robotice capabile de mişcări neînchipuit de fine. Roboţi industriali care ridică, deplasează, sudează, taie şi lipesc, înlocuind braţele a zeci de muncitori. Jucării care imită şocant de fidel înfăţişarea a tot felul de animale, dar care sunt tot roboţi, mai mari sau mai mici, de la robo-pui de găină, până la enormi dinozauri animatronici. Roboţi militari, roboţi utilizaţi în acţiuni de salvare, roboţi trimişi ăn misiuni de explorare spaţială... Roboţii sunt printre noi, pe lângă noi, trăim în preajma lor, uneori fără să ne dăm seama cât de frecventă e prezenţa lor. Iar în ultimii ani, prezenţa zilnică a unui robot-însoţitor permanent, trăind pe lângă casa omului, nu mai reprezintă o proiecţie SF, ci o realitate tot mai răspândită. A început din ţările dezvoltate şi foarte tehnologizate şi se răspândeşte treptat în toată societatea occidentală. Japonia şi Coreea de Sud lansează pe piaţă robot după robot, care de care mai impresionant, iar SUA şi Europa vin tare din urmă. În ţările dezvoltate ale Asiei, cel puţin, a împărţi viaţa de zi cu zi cu un robot e din ce în ce mai puţin bizar şi din ce în ce mai larg acceptat. Beneficiarii acestor progrese sunt mai ales oamenii vârstnici, singuri şi cu probleme de sănătate sau persoanele cu diferite dizabilităţi. Pe măsură ce populaţia lumii sporeşte şi îmbătrâneşte, cei ce vor avea nevoie de sprijinul constant al unui însoţitor permanent - fie el uman sau robotic - sunt tot mai numeroşi. Iar cum, în sistemul actual, îngrijirea de către personal uman specializat are problemele ei, s-ar putea ca o mare parte din treabă să revină roboţilor - cel puţin pentru cazurile mai uşoare - degrevând personalul medical şi de asistenţă socială, care s-ar putea astfel ocupa preponderent de cazurile mai complicate, ce necesită abordarea mai subtilă, mai aprofundată şi mai complexă de care e capabilă fiinţa umană. n anul 2003, în lumea zoo-creaturilor robotice şi-a făcut apariţia Paro, un pui de focă animatronic. Însă, spre deosebire de numeroasele animăluţe animatronice - unele foarte realist imitate - scoase pe piaţă de japonezi (precum pisica NeCoRo, din materialul video de mai jos), Paro nu e pur şi simplu o jucărie: e un robot terapeutic.

Puiul de focă a fost gândit pentru a fi util persoanelor vîrstnice şi/sau afectate de boli precum demenţa şi cărora singurătatea şi lipsa manifestărilor de afecţiune le agravează situaţia. Numeroase studii anterioare arătaseră că prezenţa unui animal - câine, pisică - era de un real ajutor acestor persoane, înviorându-le, calmându-le, ajutându-le să relaţioneze mai bine cu lumea din jur. Însă prezenţa unui animal viu presupune, din partea deţinătorului său, o implicare de care aceste persoane nu sunt întotdeauna capabile; în plus, prezenţa animalelor ar crea probleme specifice în spitale şi cămine de bătrâni.

În Japonia cea pasionată de roboţi, soluţia a părut la mintea oricui: construirea unui companion animatronic. Rămînea doar să îl facă îndeajuns de sofisticat. Aşa a apărut Paro, care costă în jur de 7.000 USD. A început să fie folosit în anul 2003 în Japonia şi în Europa, ajungând apoi în America de Nord. Prin îmbunătăţiri succesive, a ajuns astăzi la a opta generaţie.

Dotat cu mai multe tipuri de senzori, capabil să perceapă reacţiile şi chiar să interpreteze anumite emoţii ale persoanelor, Paro este capabil să interacţioneze cu oamenii într-un mod complex şi, se pare, foarte reconfortant pentru pacienţi. Dovadă faptul că, după Japonia, are succes şi în SUA, unde a fost testat în câteva cămine de bătrâni.

(Poate unora li se pare cam ridicol, dar nu este: până când n-ai ajuns să simţi povara singurătăţii, atunci când îţi petreci viaţa într-un azil, în aşteptarea sfârşitului, vizitat de familie rar sau deloc, nu ştii ce mult poate însemna prezenţa unui animal blănos, pe care să-l ţii în braţe şi cu care poţi comunica. Nici nu-ţi mai pasă că nu e adevărat. Între fiinţele umane vii, dar absente şi care nu-ţi dau atenţie, şi un animăluţ robotic care e mereu la dispoziţia ta şi te reconfortează cu prezenţa lui, ce alegi?)

Paro reacţionează la atingerile umane şi, spun creatorii săi, fiind capabil de învăţare, îşi dezvoltă, cu timpul, chiar o personalitate pe placul utilizatorului. Există oameni care îl tratează ca pe un membru al familiei, ajungând chiar să-l umanizeze oarecum, aşa cum fac şi cu animalele de casă.

Totuşi, Paro rămâne un robot terapeutic, cu un rol important în viaţa unor pacienţi cu tulburări severe de sănătate. De pildă, îşi găseşte una dintre utilizările cele mai interesante în tratamentul persoanelor ce suferă de demenţă; mulţi dintre aceşti pacienţi, care sunt adesea agitaţi şi chiar violenţi, se calmează ţinându-l în braţe pe Paro, mângâindu-l şi interacţionând cu el - o metodă mai blândă şi lipsită de efecte secundare, în comparaţie cu "îndoparea" cu tranchilizante.