Lumea poeziilor
Sunt suflet în sufletul neamului meu
Şi-i cânt bucuria şi-amarul —
În ranele tale durutul sunt, eu,
Şi-otrava deodată cu tine o beu
Când soarta-ţi întinde paharul.
Şi-oricare-ar fi drumul pe care-o s-apuci,
Răbda-vom pironul aceleiaşi cruci
Unindu-ne steagul şi lanul,
Şi-altarul speranţei oriunde-o să-l duci,
Acolo-mi voi duce altarul.
Sunt inimă-n inima neamului meu
Şi-i cânt şi iubirea, şi ura —
Tu focul, dar vântul ce-aprinde sunt eu,
Voinţa ni-e una, că-i una mereu
În toate-ale noastre măsura.
Izvor eşti şi ţinta a totul ce cânt —
Iar dacă vrodat-aş grăi vrun cuvânt
Cum nu-ţi glăsuieşte scriptura,
Ai fulgere-n cer, tu cel mare şi sfânt,
Şi-nchide-mi cu fulgerul gura!
Ce-s unora lucruri a toate mai sus
Par altora lucruri deşarte.
Dar ştie acel ce compasul şi-a pus,
Pe marginea lumii-ntre viaţă şi-apus,
De-i alb ori e negru ce-mparte!
Iar tu mi-eşti în suflet, şi-n suflet ţi-s eu.
Şi secolii-nchid-ori deschidă cum vreu
Eterna ursitelor carte,
Din suflet eu fi-ţi-voi, tu, neamule-al meu.
De-a pururi, nerupta sa parte!
Debutul publicistic a avut loc în anul 1884, când în revista „Tribuna“ din Sibiu i se publică, sub pseudonimul C. Boşcu, „Filosofii şi plugarii”. A semnat numeroase poezii, dintre care cele mai cunoscute sunt „Iarna pe uliţă”, „Nunta Zamfirei, „Trei, Doamne, şi toţi trei”, „Pentru libertate”, „Ţară avem şi noi sub soare”, „El Zorab”.
În 1916, George Coşbuc a fost ales membru al Academiei Române. În timpul vieţii, a făcut parte din conducerea mai multor reviste, precum „Vatra”, „Semănătorul”, „Viaţa literară”.
Este înmormântat în cimitirul Bellu, în vecinătatea scriitorilor Mihai Eminescu şi I. L. Caragiale. La cinci zile după moartea sa, Liviu Rebreanu mărturisea în ziarul „Lumina” din Bucureşti că scrisul lui Coşbuc „trăieşte şi va trăi cât va trăi neamul românesc”.
Lumea poeziilor George Coşbuc - Poetul
16 Oct, 2014 00:00
2393
Sunt suflet în sufletul neamului meuŞi-i cânt bucuria şi-amarul —
În ranele tale durutul sunt, eu,
Şi-otrava deodată cu tine o beu
Când soarta-ţi întinde paharul.
Şi-oricare-ar fi drumul pe care-o s-apuci,
Răbda-vom pironul aceleiaşi cruci
Unindu-ne steagul şi lanul,
Şi-altarul speranţei oriunde-o să-l duci,
Acolo-mi voi duce altarul.
Sunt inimă-n inima neamului meu
Şi-i cânt şi iubirea, şi ura —
Tu focul, dar vântul ce-aprinde sunt eu,
Voinţa ni-e una, că-i una mereu
În toate-ale noastre măsura.
Izvor eşti şi ţinta a totul ce cânt —
Iar dacă vrodat-aş grăi vrun cuvânt
Cum nu-ţi glăsuieşte scriptura,
Ai fulgere-n cer, tu cel mare şi sfânt,
Şi-nchide-mi cu fulgerul gura!
Ce-s unora lucruri a toate mai sus
Par altora lucruri deşarte.
Dar ştie acel ce compasul şi-a pus,
Pe marginea lumii-ntre viaţă şi-apus,
De-i alb ori e negru ce-mparte!
Iar tu mi-eşti în suflet, şi-n suflet ţi-s eu.
Şi secolii-nchid-ori deschidă cum vreu
Eterna ursitelor carte,
Din suflet eu fi-ţi-voi, tu, neamule-al meu.
De-a pururi, nerupta sa parte!
Despre George Coşbuc
În anul 1866, pe 20 septembrie, în judeţul Bistriţa-Năsăud, s-a născut George Coşbuc, al optulea din cei 12 copii ai preotului greco-catolic Sebastian Coşbuc şi ai preotesei Maria.Debutul publicistic a avut loc în anul 1884, când în revista „Tribuna“ din Sibiu i se publică, sub pseudonimul C. Boşcu, „Filosofii şi plugarii”. A semnat numeroase poezii, dintre care cele mai cunoscute sunt „Iarna pe uliţă”, „Nunta Zamfirei, „Trei, Doamne, şi toţi trei”, „Pentru libertate”, „Ţară avem şi noi sub soare”, „El Zorab”.
În 1916, George Coşbuc a fost ales membru al Academiei Române. În timpul vieţii, a făcut parte din conducerea mai multor reviste, precum „Vatra”, „Semănătorul”, „Viaţa literară”.
Este înmormântat în cimitirul Bellu, în vecinătatea scriitorilor Mihai Eminescu şi I. L. Caragiale. La cinci zile după moartea sa, Liviu Rebreanu mărturisea în ziarul „Lumina” din Bucureşti că scrisul lui Coşbuc „trăieşte şi va trăi cât va trăi neamul românesc”.
Ti-a placut articolul?
Adauga un comentariu
Nume:
Email:
Comentariu*: