Lumea poeziilor Irina Lucia Mihalca - Irealul din mâinile ei

Singur printre rătăcirile tale,
dincolo de marginea lumii,
un fragment prin care reuşeşti
să te strecori, pas cu pas,
prin dimensiunile abstracte
străpunse de realităţi paralele.
Prin fiecare ciob presărat
nostalgia se reflectă
în lumina acestor gânduri.

Ceva te sfârtecă, un dor,
o intensă durere,
fiinţa ţi s-a estompat,
ţi-au rămas frânturi, amprentele ei
au miresme stranii, de flori sălbatice.

O revezi, zâmbind diafan, trecând
prin nuanţele pădurii de întrebări imposibile,
în liniştea eterică de care uitase,
adormind câteva clipe,
destul cât să viseze anterioarele vieţi.
Ar fi trebuit să fie fericită.
Dincolo de ea nu se afla nimic,

pare a te chema acolo
- vrei să zici nu şi totuşi zici da -,
nu mai rămâne nimic din tine
şi nu pare a-ţi părea rău.
Ca-ntr-o poveste, când apărea,
când dispărea, ca şi cum
ar fi trecut prin timp,
un petec de cer, un înger de zăpadă,
mâinile ei şovăielnice strângeau irealul.
O durere acută simţea în palmele
ce păstrau literele
căzute din pagina abia citită.

Presimţea în orice frumuseţe sfârşitul
şi-n orice sfârşit o nouă, altă, viaţă,
perpetuă, răstignită între iluzii
şi obsesii printre grădinile înflorite,
cu realităţi care curg circular
în izvorul de lumină ce reflectă,
ca-ntr-o oglindă, amintiri, intersecţii,
întâlniri, schimb de roluri, iubiri
care trăiesc şi mor pentru-a iubi din nou.


Ploua mărunt şi lacrimi albastre curgeau
pe faţa ta arsă de tristeţe.
Iată paltonul cârpit al trecătorului
şi lacrima tăcută a unei fete
deşi absentă dar atât de prezentă,
şi visele tale inutile, şi morţii tăi dragi
care-ţi mângâiau odinioară fruntea,
şi tu tânăr şi-atât de fericit!


Acum ştii, iubirea există,
nu poate fi ştearsă
nici de ştergerea memoriei...