#ConstanțaEsteBine Ziua 234 – 22.08.2022 Astăzi sărbătoresc disciplina

Orice om care dorește să crească, devine discipol al unui Maestru.
Discipol – vine de la ”disciplină” – și disciplina supremă este să poți sta liniștit, tu cu tine, și să accesezi acea parte din tine, care doarme.
Maestrul al cărui discipol suntem chemați să devenim este Natura, Forța vieții, acea forță care străbate și corpurile noastre.

Acest maestru este reprezentat în tablouri și poveștile lumii drept Lumină, care se vede sub formă de halouri în tablourile cu sfinți, sau filamente nenumărate de lumină ce străbat totul în existență (în filmele SF). Fiecare își imaginează diferit ”Forța vieții”, dar aceasta poate fi ”văzută” direct, nu doar imaginată.

Pentru asta, condiția fundamentală este depășirea dialogului obositor (continuu) al minții. Liniștea interioară, tăcerea, dispariția cuvintelor și menținerea pentru perioade mai lungi a observatorului interior. Acea parte din noi care poate percepe energia, așa cum se scurge ea prin lume și corpurile noastre.

Nu avem nimic de făcut pentru asta decât să antrenăm și să creștem liniștea și tăcerea interioară, prin disciplină și perseverență.
Jumătate de oră de tăcere zilnică. Respirând, fiind focalizați doar pe corp și respirație, și lăsând gândurile care vin, să treacă precum norii.

În cărțile sfinte și în textele înțelepților, gândurile sunt descrise în nenumărate feluri.
În Biblie, gândurile sunt asemănate cu oile, care merg de colo colo, iar păstorul este Observatorul interior tăcut, ce le mână cu ajutorul câinilor (dorințele).

Parabola biblică este minunată și foarte utilă, când nu este citită ”ad literam”: nu au existat păstori și pescari, în acele povești, pentru că ele nu sunt descrieri istorice ale unei perioade reale, ci alegorii și metafore, ce surprind realități psihice cu care ne confruntăm toți, la fiecare pas pe pământ.

Păstorii care mână oile și pescarii care prin peștii sunt oamenii care se confruntă cu gândurile lor, în diferite feluri.
Întreaga poveste a nașterii Christului interior (pusă în scenă ca atare de Crăciun) este doar o alegorie a modului în care partea de Divin din noi (Christul Creator interior) se naște în grajd, printre animale (gândurile și instinctele animalice umane), din Conștiența virgină (mintea fără gânduri) și atrăgând atenția unor magi (oameni treziți deja, care simt că s-a mai ”trezit” cineva). Când se poate produce ”nașterea”? Când se ”aliniază” stelele (în anumite perioade astronomice procesul de liniștire interioară și de disciplinare este mai ușor și susținut de energia pământului – la Echinocții și Solstiții de pildă).

Astăzi sărbătoresc disciplina pentru că urmarea cu perseverență a pașilor indicați în hărțile existente în cărțile sfinte duce la rezultate clare.
Trăirea unei vieți cumpătate, atente, echilibrate, cu respect de sine și pentru totul în jur, cu înțelegerea corpului, emoțiilor și gândurilor, cu preocuparea specială ”de treaba mea” (fără să mă intereseze de treaba altuia, pe care nu eu trebuie să o fac) duce la acumularea unui depozit de tăcere interioară, din care se poate naște Christul Creator Divin.

Procesul de transformare interioară este intens și tăcut, în același timp.
Sărbătorirea disciplinei începe cu mici obiceiuri, mici ritualuri de auto-îngrijire și auto-respect de sine, care să anunțe intenția de a ne situa în centrul atenției noastre.

Schimbarea paradigmei de la focalizarea pe alții, la focalizarea pe sine, este la fel de mare și importantă ca schimbarea paragidmei colective de la sistemul heliocentric și cu Univers infinit, la sistemul ”pământului plat”, cu firmament și cu un Univers clar definit și inteligent conceput. Dacă nu ne temem de provocări, schimbările de acest calibru pot vindeca zeci de ani de minciuni cu care suntem ținuți în stare de neputință. Informația este peste tot. Ce avem de dezvoltat prin disciplină este sistemul de filtre prin care să triem informația.

În basmul Harap alb, regina furnică și regina albină (pe care Harap alb le-a ajutat la anaghie) îi oferă la schimb darul grupului lor de a munci ca un tot, separând grâul de neghină și fata de împărat de o servitoare obișnuită.
Metafora aici este că gesturile mici (o furnică singură sau o albină izolată chiar fac foarte puține), acumulate în momentele potrivite (când ai de luat decizii importante pentru viață) pot face diferența între viață și moarte.
Îmi doresc o zi a disciplinei cât mai echilibrată și plăcută, în care să contemplu iar și iar poemul ”Nu e treaba mea”.

Nu-i treaba mea să-i salvez pe oameni, să-i repar pe oameni, să-i urmăresc pe oameni, să-i schimb pe oameni, să-i fac fericiți pe oameni, să le arăt că se înșeală, să fiu responsabilă de cum se simt, să fiu de acord cu orice și oricine, să controlez ce cred alții despre mine, să-i ajut pe cei care nu cer ajutorul și să-i fac să vadă ceea ce nu pot să vadă.

Treaba mea este să am grijă de mine
Să-mi echilibrez emoțiile
Să-mi focalizez mintea pe direcții pozitive
Să mă poziționez optim în fiecare moment al vieții
Să economisesc energie pentru a o folosi eficient de-a lungul vieții.
Treaba mea este viața mea”.
Cu iubire, tuturor

Articol și foto preluate de pe Facebook/Zyanna Orinda