Ca la noi, la nimeni Legea plajelor, dezbătută la final de sezon

Ani de zile, ni s-a spus de la Bucureşti că primăriile de pe litoralul românesc nu sunt capabile să gestioneze plajele şi operatorii privaţi sunt singura soluţie ca şi România să poată concura la capitolul nisip cu staţiunile occidentale.

Construcţiile ilegale de pe plaje au reprezentat punctual maxim de disconfort al tuturor guvernărilor însă, până anul trecut, niciun ministru al turismului nu a catadicsit să facă ordine pe litoral. Elena Udrea a încercat şi ea marea cu degetul, campania pornită cu mare aplomb dezumflându-se pe parcurs. Profitând probabil de soare şi de temperatura ridicată a apei mării, deputaţii din comisia pentru administraţie publică şi-au dat întâlnire la mal de mare pentru a discuta pe marginea Legii Turismului, act normativ care, de altfel, a trecut deja de Senat încă din primăvara acestui an. Deputaţii s-au mişcat însă mai greu şi promit că legea ar putea intra în vigoare abia din toamna acestui an cu ajutorul lui Doamne-doamne şi al opoziţiei. În aceste condiţii, prevederile Legii Udrea şi-ar putea intra în drepturi abia de vara viitoare. Dar ce facem cu plajele? Aud că Sulfina Barbu ar fi de acord ca ele să ajungă în administrarea primăriilor de pe litoral, dacă bugetul acestora permite cofinanţarea unor proiecte. Adică, cu alte cuvinte să ajungem de unde am plecat. Parcă plajele au fost luate de la primării şi date Apelor Române tocmai pentru a limita ilegalităţile unor edili hulpavi. Să înţelegem că facem o lege nouă a turismului pentru a crea cadrul legislative pentru furtul instituţionalizat??? De la Ministerul Turismului auzisem cu totul alte poveşti, frumos împachetate în care se vorbea despre stabilitate, precum şi fluenţa în derularea măsurilor, programelor şi proiectelor de dezvoltare pe termen mediu şi lung în turism. În plus, legea trebuia să clarifice responsabilităţile autorităţilor publice centrale şi ale celor locale implicate în acest domeniu, precum şi unele cerinţe obligatorii referitoare la calitatea serviciilor oferite turiştilor. Adică fără porumb fiert, piatră ponce, hoţi de buzunare, nămol şi ponei care să cotropească nisipurile litorale. Din păcate, acest război a fost pierdut şi nu doar pentru acest sezon ci, probabil, pentru următorii 10 ani. Dacă punem la socoteală şi năstruşniciile din sudul litoralului, operatorii de turism hoţi de apă, care debranşaţi fiind continuă să gătească ostropel şi sărmăluţe turiştilor neinformaţi, taxa de paragină a lui Tusac şi să nu le uităm pe piţipoancele lui Mazăre, putem să punem cruce definitiv turismului de litoral. Promovarea turistică este la pământ şi singurele eforturi se fac doar de către cei interesaţi direct, hotelierii care au nevoie de clienţi ca să nu dea ortul popii. Nu putem face turism cu 40 de domniţe care ziua defilează îmbrăcate sumar printre cozile altor 40 de câini comunitari, iar noaptea se regulează în cluburi pentru o sticlă de whisky şi trei dozele de energizant. Nu putem face turism cu raportări false, de ordinul sutelor de mii spre milioane de turişti care s-ar relaxa în week-end-uri pe litoral când ştim prea bine că numărul lor abia dacă depăşeşte suta de mii. Furatul căciulii a devenit sport naţional în timp ce pentru turismul românesc ar trebui arborat doliul naţional.