Despre preoti si coruptie

Nu ştiu alţii cum sunt, cum spunea Creangă, dar eu, când mă gândesc la preoţii din ziua de azi, mă cuprinde o mare dezamăgire. Ştiu că se spune că nu este bine să judeci, pentru a nu fi judecat, la rândul tău. Şi nici nu vreau să judec pe nimeni. Atâta doar că, nu ştiu, dar parcă anul acesta mai mult decât oricând, tagma preoţească a dat lovitură după lovitură încrederii pe care românii o au, încă, în biserică şi cele sfinte.

Lucrul acesta se poate lesne observa din sondajele privind încrederea românilor. După Revoluţie, pe măsură ce tot mai multe instituţii ale statului dezamăgeau, prin caracterul lor tot mai corupt (iar aici mă refer la Armată, Poliţie, Pompieri, cap de listă fiind, desigur, însuşi Parlamentul României), oamenii s-au îndreptat din ce în ce mai mult spre Biserică, aşteptând ca măcar feţele bisericeşti să nu se dedea păcatelor lumeşti şi să ţină în minte, printre altele, faptul că „banul e ochiul dracului". Şi totuşi, pe măsură ce au trecut anii, românii au fost dezamăgiţi şi de reprezentanţii ultimei instituţii în care mai aveau încredere. Însă, aşa cum am zis de la început, nu vreau să judec şi nici să condamn. Cu atât mai puţin să generalizez, pentru că, sunt convinsă că, dincolo de exemplele bisericeşti negative ce au ieşit în evidenţă în ultimii ani, sunt şi preoţi care au într-adevăr har. Unul pe care nu şi l-au cumpărat cu arginţi, cum am auzit că s-ar practica, mai nou, în zilele noastre. Am început să scriu despre acest subiect pentru că vreau să povestesc o întâmplare trăită în perioada Crăciunului, care mi-a redat încrederea în preoţi, zdruncinată peste an. Era seara de 23 spre 24 decembrie, aproape de miezul nopţii. Eram cu o foarte bună prietenă în oraş, iar, în plimbarea noastră, am ajuns la porţile Catedralei Sfinţilor Petru şi Pavel. „Păpuşa, să intrăm!" - mi-a zis prietena mea. „Eşti nebună? E 12 noaptea! Unde intrăm la ora asta? Probabil e încuiat, iar dacă nu e încuiat, or să ne dea afară" - am replicat. „Hai, totuşi!". Prietena mea a luat-o înainte şi a deschis poarta Catedralei. Cu grijă, a deschis apoi uşile şi am intrat în lăcaşul sfânt. Era deschis! Înăuntru, un student la Teologie (cred) şi un alt bărbat făceau ultimele pregătiri pentru slujba de a doua zi. Ne-au permis să intrăm şi nu ne-au deranjat. La plecare, studentul la Teologie ne-a condus spre ieşire şi ne-a dat câte o iconiţă cu Sfântul Dionisie cel Mic. L-am privit cu suspiciune, recunosc. Mă aşteptam ca, din clipă în clipă, să facă ceva nepotrivit, să spună ceva sau să ne ceară bani pentru iconiţele pe care ni le pusese în mâini (subliniez că eram sub imperiul impresiei proaste pe care preoţii mi-au făcut-o în acest an). Sunt bucuroasă să scriu că m-am înşelat. L-am suspectat degeaba. Nici vorbă să ne ceară bani pentru ceva sau să facă vreun gest nepotrivit, studentul ne-a povestit despre viaţa Sfântului Dionisie cel Mic, iar apoi ne-a urat „Sărbători fericite!". Sunt de părere că, în general, îţi poţi da seama când un preot (sau viitor preot) are har sau nu, iar tânărul acela părea să aibă. Într-un sistem bisericesc corupt, aşa cum pare să fie cel actual, întâlnirea cu acest student al lui Dumnezeu a echivalat cu o gură de apă în deşert şi mă bucur că există astfel de oameni care se pregătesc să devină preoţi. Cred că este nevoie de ei, cred că lumea are nevoie de ei, pentru a contrabalansa imaginea negativă pe care o fac Bisericii ceilalţi preoţi şi călugări, cei fără de har, cei care s-au dedat la cele lumeşti. Atâta timp cât astfel de oameni există, credinţa are, încă, o şansă.