Povara piedestalului

Cand așezăm pe cineva pe piedestal, o facem doar pentru a avea de unde-l coborî judecata noastră, mai devreme sau mai târziu, pentru a însemna și noi ceva...

Cocoțarea unei alte persoane mai sus decât noi, nu  e altceva decât o unealtă a ego-ului propriu, in lupta lui cu morile de vânt, apărând cu nesaț cutia în care-și depozitează suferința. Este renunțarea la puterea personală, urmată de un joc al falsei revendicări, prin desființarea unei construcții care este de fapt tot opera noastră.

După ce construim peidestalul cuiva, lucru care se întâmplă deseori nedrept de rapid, mobilizăm din depozite artileria de gânduri de atac și judecăți, pentru a dobori „inamicul”, adică povestea din mintea noastră construită în numele persoanei admirate. E ca și cum pornim un război folosind soldații aceleiași armate, pe care o împărțim in două... O jumatate care atacă și o altă jumătate care se apără. Omul cu care ne luptăm în capul nostru, habar nu are că facem asta. Piedestalul nu e responsabilitatea lui, ci a creatorului său.

Suntem, astfel, răniți cu propriile arme, ori de câte ori cădem în capcana poveștii insuficienței personale și a comparației. Punând pe umerii cuiva povara unui piedestal pe care nici măcar nu știe că-l are de apărat și, în același timp, ne punem în inimă amar, iar în minte, războaie pierdute din oficiu...

Libertatea și expresia de sine autentică, adevărul propriu si alegerile inspirate își pot avea locul și pot exista doar in lipsa nevoii de a ne compara cu alții. Și doar atunci când le permitem oamenilor să fie cine sunt fără a-i desființa sau ridica în slăvi. Când îi lăsăm să fie. Când știm să ne bucurăm, unul de călătoria celuilalt, făra a râvni la ceea ce nu suntem și/sau nu avem. Când avem suficientă smerenie pentru a lăsa florile la locul lor și suficientă lumină pentru a înflori noi înșine când e vremea potrivită.