Irina Lucia Mihalca - Fără nume

 O iubire fără nume! - aşa o vom numi,
 ca o rugăciune,
 din centru spre margine, asemeni
 cercurilor din ape ce-ascund tainele vieţii,
 fiecare cerc îşi are cifrul său.
 
 Vom trăi şi ne vom topi, am visul în ochi 
 şi ochii pe tine, 
 spune-mi ce să aleg?- m-ai întrebat.
 Dreptul la iubire
este dreptul nostru la libertate.
 
 M-ai atins cu respiraţia ta
 nici aerul nu-şi avea locul între noi,
 un schimb de lumină,
 sălbatică-n reacţii m-ai simţit,
 sfidai gravitaţia cu mine.
 Dezgolind clipele, totul arăta altfel,
 poem ritmic uşor legănat, iarba strălucea,
 pictaţi pe cer, copacii supli
 aveau o altă unduire,
 roua stelelor
 picura halucinant
 între simţurile noastre pierdute,
 curgeam din unul în altul,
 ne durea, era prea mult!
 Calea îngerilor le era deschisă...
 
 Un sărut ameţitor acolo unde trupul îţi cere, 
 închide ochii, să simţi zeiţa din tine! 
 O respiraţie grea, sacadată, pătrunsă de o dulce durere, 
 aveai soarele în priviri, însă abia acum l-ai zărit! 
 Avem datoria de a fi fericiţi...
 
 Râul acela e uriaş, ştie toate undele viselor,
 le-mbrăţişează, filtrându-le cântecul de umbre,
 şi le trece pe celălalt braţ spre nemurire.
 Între mâine şi aici, găsim, acum,
 sub ceara unor impresii
 impregnate de timp,
 albumul cu poze,
 scrisorile îngălbenite,
 biletul de tren nefolosit,
 trandafirii albi presaţi,
 scoici, stele de mare,
 pe o fâşie de catifea roşie,
 într-un coşulet, o pietricică ovală,
 stolurile de cuvinte înscrise
 demult au urcat la cer,
 impresia unui vis, poate-o nălucă,
 un ceas stricat, o partitură, pianul prăfuit,
 iar dincolo de vânt, o mare între noi şi cer, infinitul...