Hotărârea CEDO în cauza Georgel şi Georgeta Stoicescu împotriva Românei

Hotărârea CEDO în cauza Georgel şi Georgeta Stoicescu împotriva Românei

Ministerul Afacerilor Externe, prin Direcţia Agent Guvernamental, a luat notă de faptul că astăzi, 26 iulie 2011, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) s-a pronunţat în cauza Georgel şi Georgeta Stoicescu împotriva României, constatând încălcarea art. 8 şi 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care garantează dreptul la viaţă privată şi dreptul la un proces echitabil. 

În fapt, Curtea de la Strasbourg a reţinut că la data de 24 octombrie 2000, reclamanta Georgeta Stoicescu, a fost atacată, muşcată şi aruncată la pământ de 7 câini comunitari, în faţa casei sale din cartierul Pajura, Bucureşti. În urma atacului, reclamanta a fost rănită la cap şi picior (femur fracturat). După atacul suferit, starea de sănătate a reclamantei s-a deteriorat, astfel încât la 4 iunie 2003 ea a fost încadrată în categoria persoanelor cu handicap. Instanţa europeană a subliniat, de asemenea, că reclamanta a început să sufere de amnezie, dureri de umeri şi picioare şi să prezinte dificultăţi în ceea ce priveşte alimentaţia. S-a arătat că reclamanta trăia într-o stare continuă de anxietate şi n-a mai părăsit domiciliul de teama unui alt atac.

Raportat la starea de fapt din speţă, CEDO a reţinut că, potrivit relatărilor mass-media, la momentul incidentului, numărul câinilor comunitari era deja o problemă veche, semnalată încă din anii 1990. De asemenea, potrivit aceleiaşi surse, în anul 2000 numărul câinilor din Bucureşti se ridica la 200.000.

Cu privire la încălcarea articolului 8 din Convenţie, CEDO a reţinut că, în urma atacului câinilor comunitari şi a consecinţelor sale, reclamanta a suferit, în mod incontestabil, atât din punct de vedere fizic cât şi psihic. Instanţa europeană a observat că autorităţile naţionale dispuneau la momentul incidentului de informaţii abundente şi detaliate cu privire la problema câinilor comunitari şi a pericolului pe care aceştia îl reprezentau pentru populaţie. Mai mult, s-a reţinut că, încă înainte de atacul suferit de reclamantă, exista o bază legală pentru crearea unei structuri specifice de supraveghere a câinilor comunitari, iar aceste reglementări în materie au fost de mai multe ori modificate, în principal în ceea ce priveşte organizarea şi controlul acestei structuri. S-a constatat că în ciuda reglementărilor legale existente, problema câinilor comunitari nu s-a îmbunătăţit.

Subliniem că CEDO a acceptat argumentul Guvernului României potrivit căruia responsabilitatea pentru problema câinilor comunitari revine şi societăţii civile. Sub acest aspect, s-a arătat că nu trebuie să se impună autorităţilor o sarcină excesivă sau insuportabilă în ceea ce priveşte priorităţile şi resursele.

Curtea a remarcat însă că nu s-a menţionat nicio măsură concretă pe care autorităţile ar fi  luat-o la momentul respectiv în vederea soluţionării problemei câinilor comunitari şi nu s-a demonstrat că legislaţia şi practica din acest domeniu ar fi fost de natură să acorde un remediu adecvat victimelor atacurilor câinilor comunitari. 

Cu privire la situaţia particulară a reclamantei, s-a arătat că, în ciuda faptului că printr-o hotărâre nedefinitivă i s-a recunoscut dreptul la despăgubire, aceasta nu şi-a văzut satisfăcut dreptul la repararea prejudiciului, instanţele respingându-i acţiunea din motive procedurale.

În concluzie, CEDO a apreciat cu majoritate (6 contra 1) că insuficienţa măsurilor luate de către autorităţi pentru a soluţiona problema câinilor comunitari, combinată cu lipsa unui remediu efectiv pentru prejudiciul produs, conduc la încălcarea articolului 8 din Convenţie.

În ceea ce priveşte încălcarea articolului 6  din Convenţie, s-a constatat că sarcina impusă reclamantei, de a identifica autoritatea responsabilă cu supravegherea organismului competent în ceea ce priveşte câinii comunitari, a fost disproporţionată, în condiţiile în care potrivit legislaţiei interne consiliile municipale sunt însărcinate să creeze structuri care să gestioneze situaţia câinilor comunitari şi primăriile sunt însărcinate cu punerea în aplicare a politicilor consiliilor municipale.

În consecinţă, Curtea a considerat în unanimitate că reclamanta nu a putut cere repararea prejudiciului pentru atacul suferit şi a concluzionat că nu a beneficiat de un drept de acces efectiv la un tribunal.

În temeiul articolului 41 din Convenţie, Curtea a obligat statul român să plătească reclamantei 9.000 EUR cu titlu de daune morale şi 20 EUR pentru cheltuieli de judecată.

În opinia sa separată, Judecătorul Lopey Guerra a arătat că, deşi chestiunea câinilor comunitari reprezintă o problemă serioasă, nu intră în competenţa CEDO să determine dacă această problemă necesită o atenţie preferenţială în raport de alte probleme. După părerea sa, aparţine autorităţilor naţionale competenţa de a stabili priorităţile în privinţa alocării eforturilor şi resurselor, iar în speţă, constatarea încălcării articolului 6 din Convenţie şi acordarea satisfacţiei echitabile ar fi reprezentat un remediu suficient pentru încălcarea drepturilor reclamantei.