„Avem şoseaua de coastă aproape gata"...

Nu gata la modul propriu şi gata de trasare a liniilor de demarcaţie, ci gata în sensul că, oricând spune Mazăre „start", Constanţa va avea Riviera Tomis, ca obiect al plăcerilor electoratului. Moftul lui Mazăre cu şoseaua de coastă poate fi considerat îndreptăţit. Proiect urât din rărunchi de PDL-işti, sentiment verbalizat mai mult de Sulfina Barbu în perioada în care a fost ministru, cea denumită pompos Riviera Tomis va deveni realitate, fie că vor unii, fie că nu. Nu a fost aprobată pe de-a întregul, însă, pe bucăţi a fost avizată. Că... aşa-i în tenis. Poate că explicaţia aceasta a fost unul dintre cele mai inteligente lucruri spuse de Gigi Chiru, cât a fost şef la Inspectoratul în Construcţii. A atras atenţia că şoseaua se face, dar nu ilegal, ci cu aprobare. „Ştiţi cum e cu PUZ-ul staţiunii Mamaia? Că el a fost atacat în totalitate, dar se dă PUZ-ul pentru proiecte separate? Aşa e şi cu şoseaua de coastă... Nu are aviz întregul proiect, însă au fost găsite artificii şi s-au avizat bucăţele, tronsoane de câţiva kilometri", zicea Chiru. Dar, asta este altă poveste... Totuşi, contemporanii noştri ar trebui să ia în calcul un element: istoria. Asemenea Cazinoului, şoseaua de coastă a avut o viaţă grea. Şi nerealizată... Pe 20 ianuarie 1912, căpitanul Paul Nicorescu trimitea o scrisoare primarului de atunci al Constanţei, în care îi spunea că este delegatul unui puternic consorţiu străin care era dispus „a plasa capitaluri însemnate" în ceea ce avea să devină şoseaua de coastă. Pe 30 mai, acelaşi an avea să se organizeze licitaţia pentru consolidarea malurilor. Pentru că şi atunci, ca şi acum, şoseaua avea la bază un drum tehnologic. Nici atunci nu ajungeau banii, cum se întâmplă şi acum, iar devizele din vremuri demult apuse ne demonstrează asta. Că banii se terminau mereu şi că mereu se cereau alţii. Vedeţi cum se repetă istoria? Am avut atunci şosea de coastă, cu orice sacrificiu? Nu. Şi mai trebuie să ţinem cont de un aspect. La acea vreme, pe proiect apărea semnătura marelui arhitect Anghel Saligny, nu a unui Felix Arsene cum se întâmplă, probabil, în zilele noastre.