Baubau-ul de la ISU „Dobrogea"

„În birou la mine, i-am convocat pe cei doi ofiţeri şi pe inspectorul-şef Trandafir Petre şi le-am reproşat că «au sărit calul», cerându-le să se potolească cu demersurile la personal şi cu lista respectivă şi chiar i-am ameninţat că, dacă nu o să se potolească, examenul o să fie pe cinstite".

Cuvintele îi aparţin colonelului Neculai Coman, fost prim-adjunct al inspectorului-şef al ISU „Dobrogea" şi se referă la concursul din august 2007 de la inspectorat, caz ajuns pe masa procurorilor DNA. În respectiva declaraţie, colonelul relatează modul în care ofiţerii ISU, printre care şi el, urmau să se asigure că persoanele „favorizate" vor primi la concurs sprijinul necesar. Ceea ce mă uimeşte în aceste cuvinte, însă, este modul în care colonelul spune că i-ar fi „ameninţat" pe inspectorul-şef şi pe ceilalţi ofiţeri, speriindu-i cu un concurs „pe cinstite". Aşadar, iată cum, în Constanţa anului 2007 (în care se desfăşura examenul), ofiţerii din conducerea unui inspectorat ajung să fie ameninţaţi cu un examen pe cinstite. Mie mi se pare ciudată o astfel de ameninţare, sincer. Potrivit DEX-ului, a ameninţa înseamnă „a arăta intenţia de a face rău cuiva; a constitui o primejdie pentru cineva sau ceva; a anunţa, a prevesti ceva rău, primejdios". Cu alte cuvinte, ceea ce înţeleg din declaraţia colonelului Coman este că o eventuală desfăşurare „pe bune" a examenului ar fi fost o primejdie pentru inspectorul- şef al ISU „Dobrogea". Ar fi fost ceva rău, groaznic, de evitat. Ceva ce avea să păţească pentru că „sărise calul" în privinţa „favorizaţilor", a celor care ar fi trebuit să ia examenul pe nedrept. Asta-i ameninţare? În ce hal am ajuns ca, într-un stat de drept, în aproape 20 de ani de aşa-zisă democraţie, perspectiva unui examen „pe cinstite" să fie una primejdioasă, de evitat. Să fie un fel de „baubau" pentru conducerea ISU „Dobrogea" de la acel moment. Din câte îmi amintesc, mama mă speria cu baubau-ul când eram mică, dacă nu eram cuminte. Însă baubau-ul meu era unul mai normal, cred: avea şapte capete, era hidos, era înspăimântător şi scotea sunete groteşti. Sau, cel puţin, aşa-l percepeam eu, la vârsta respectivă. Oare aşa să fi fost perceput de către conducerea ISU un examen cinstit, în care concurenţii să obţină notele pe care le merită, prin munca proprie şi în care candidaţii să fie admişi în funcţie de cunoştinţele şi aptitudinile lor şi nu în funcţie de arborele genealogic din care se trag sau mai ştiu eu ce altceva? Este dovedit faptul că, pentru a speria un om, trebuie să-i arăţi sau să-i expui o imagine care să-i inspire teamă, care poate diferi de la om la om. În aceste condiţii, însă, nu pot decât să concluzionez că, cel mai probabil, ofiţerii din conducerea ISU chiar se temeau toţi de concursul cinstit ca de un adevărat baubau.