Istoria Dobrogei: Portretul unui erou - Horia Agarici, aviator militar de elită în al Doilea Război Mondial

 
Dacă-i privești chipul din fotografia portret care circulă pe diferite rețele, Horia Agarici este un tânăr frumos, cu trăsături regulate, cu o privire pătrunzătoare, aidoma oricui de vârsta lui. Și totuși ce l-a făcut de neuitat în paginile de istorie?
 
Răspunsul pare simplu încă de la început: curajul, motivația și dragostea de țară. S-a scris mult despre el, dar nu suficient. O mare sursă documentară nevalorificată încă se află în presa vremii, în nenumăratele reportaje și interviuri despre eroul Horia Agarici.
 
Vom încerca să aducem noi informații despre acest erou pe care încă mai sunt mulți concetățeni care și-l amintesc, inclusiv autoarea acestor rânduri, și despre care a mai scris în repetate rânduri.
 
Trei victorii în mai puțin de două minute
Reproducem din presa vremii, reportajul „la cald” al faptei sale.

„ULTIMA ORĂ Performanța aripilor româneşti. Cum a obţinut Horia Agarici întreita sa victorie aeriană — De la trimisul nostru special — 28 iunie 1941. Loc.
 
Horia Agarici, singur pe bordul unui avion de vânătoare, se întorcea de deasupra poziţiilor inamice, după un sbor de aproape trei ore în care nu întâlnise nici un avion sovietic. Pierderile suferite de aviaţia comunistă în primele zile ale războiului sburătărise pare-se încrederea aviatorilor roşii care păreau că se simţeau mult mai mult în siguranţă pe teren, decât în elementul pentru care fuseseră pregătiţi să lupte. Mâhnit că nu primise încă botezul focului, loc. Horia Agarici îşi pilota încet avionul pentru a ajunge la un hangar din spatele frontului românesc, pe terenul căruia trebuia să aterizeze. Deşi de foarte mult timp în aer, înainte de a coborî, loc.
 
Horia Agarici a mai făcut câteva viraje cucerit de beţia spintecării văsduhului. ŞASE INAMICI LA ORIZONT. Redresându-şi aparatul în vederea aterizării, aviatorul nostru a zărit la orizont o escadrilă de şase avioane care căutau să se îndrepte spre interiorul ţării, în vederea bombardării cine ştie căreia din metropolele noastre.
 
Cum avioanele care se iviseră nu se amestecau în crâncenele lupte care se dădeau sub ele şi nu încercaseră niciun atac asupra câmpului nostru de operaţii, ar fi putut fi luate la început drept una din escadrilele noastre care după patrularea reglementară se întorceau la cuibul de unde-și luaseră sborul. Agarici era un prea bun aviator pentru a nu putea distinge imediat siluetele avioanelor inamice şi a deslega, din pașnicul lor sbor momentan, prăpădul care urma să-l deslănțuie ulterior.
 
TREI VICTORII ÎN MAI PUȚIN DE DOUĂ MINUTE. Cu toate că superioritatea inamicului atât ca număr cât și ca armament era evidentă, românul n-a șovăit o singură clipă. S-a îndreptat fulgerător spre inamici, deschizând focul ucigătoarelor mitraliere. Duşmanii i-au răspuns prompt. Aparatul aviatorului nostru a dovedit însă a fi o adevărată sfârlează. Picând şi redresând mereu, cu o dibăcie uimitoare, Horia Agarici a isbutit în mai puţin de un minut să doboare primul din avioanele duşmane.
 
Această primă victorie n-a intimidat însă pe inamic care a continuat lupta, bazându-se pe superioritatea lui numerică. Cu toată fantastica viteză a proiectilelor — de toţi cunoscută —cele ale ruşilor soseau întotdeauna prea târziu la destinaţie. În loc să secere româneasca pasăre de fier, îşi fluierau viteza morţii în gol. Un looping a adus avionul românesc în spatele escadrei bolşevice.
 
Rezultatul manevrei a fost mai mult decât favorabil. Cu tot picajul încercat de ruşi, un al doilea din aparatele lor a oscilat câteva clipe nebuneşte în văzduh, pentru ca apoi intrând în grijă să-şi ia drumul într-o îmbrăţişare de flăcări şi fum, către pământul spre care pornise cu gânduri ucigătoare. Coborârea acestui nou aparat nu a împiedicat pe locotenentul Horia Agarici de a-şi continua sborul pe traiectoria celorlalte aparate inamice cam înnebunite de cutezanţa smeului românesc căutau să se întoarcă la adăpost. Dar înainte de a ajunge sub protecţia artileriei antiaeriene roşii şi înainte de împlinirea celui de-al doilea minut de la începutul luptei, al treilea aparat sovietic a venit să se mistuiască în coasta dealurilor de pe malul drept al vremelnicei granițe care a fost Prutul.”[1]

 


Pentru fapta sa, Horia Agarici este decorat de regele Mihai: „ART. I. — Se conferă de Noi Ordinul „Virtutea Aeronautică” de războiu cu spade, clasa Crucea de Aur cu prima baretă, locotenentului aviator AGARICI HORIA, din Flotila 1 Vânătoare. Pentru faptul că în ziua de 23 Iunie 1941, ora 0:15 în cursul atacului aerian inamic asupra orașului Constanța, la bordul unui avion Hurricane, a atacat singur formația inamică, doborând două avioane omologate, iar al treilea probabil”.[2]
 

Constănțenii au ieșit în stradă să-l aplaude

Cu rădăcini adânc înfipte în pământul Moldovei

„Purtat cu cinste de moldoveni de baștină numele acesta (n.n. Agarici), scria Păstorel Teodoreanu într-un articol din Revista Fundațiilor Regale, nu numai că era cunoscut și ieri și alaltăieri, și mai de demult, dar ne lovim de el atât de des în o seamă de evenimente din ultimele decade, încât profesorul Nicolae Iorga s-a socotit îndreptățit să scrie o broșură tipărită de Academia Română și în care vorbește de neamul Agaricilor exclusiv. Așa că numele acesta nu numai că era cunoscut nouă, Moldovenilor, dar odată cu Unirea Principatelor Valahe, trecuse Milcovul.
 
Un Agarici figura în Divanul ad-hoc, un altul (cred că bunicul locotenentului) a prezidat Camera deputaților sub Ion Brătianu, iar moșia Moara Grecilor, din Vaslui, a fost donată tot de un Agarici (dacă nu cumva tot acesta), statului ca buni călăreți și pușcași de frunte, toți stăpânitori pentru a se înființa o școală de agricultură. /.../
 
Unchii materni (Rusovici), toți iubitori de țară și oștire, au slujit la vremea lor în armata cavaleriei și anume în Regimentul 7 Roșiori. /.../ Cultul Patriei, simțul datoriei si cel al onoarei l-au întâmpinat din leagăn pe locotenentul Agarici. Intre ele a crescut și prin ele a biruit.”[5]

„N-am avut niciodată alte judecăţi, anchete, închisori, condamnări etc. Am fost mai modest, am muncit la munca de jos cât s-a cuvenit, pare-se că chiar şi bine, la urmă am ajuns în regiunea asta Eforie Sud din părţile Constanţei e nevastă-mea. Aici am lucrat tehnică d-asta de reparaţii, de cantină, de injectoare, de aragaze, până când tovarăşul Ceauşescu a admis că toţi cei care au cunoştinţe, studii, şi s-a văzut cum sunt, să li dea după capacitatea şi învăţătura lor.
 
Atunci am fost trimis tehnician la Întreprinderea de Transporturi Constanţa. Acolo am trecut la serviciul tehnic, pe urmă am ajuns subinginer, tot prin echivalenţă/…/ În prezent am mai dat nişte examene şi sunt traducător oficial cu diploma de traducător din engleză, română-engleză, din engleză-română, din franceză, din germană.
 
Astea le vorbesc aproape ca pe româneşte. Italiana cu dicţionarul şi ea, ceea ce a avut ocazia, multe specificări, să mă duc cu dicţionarul, să le fac în toate patru limbile. Şi am avut plăcerea să activez tot timpul, să îmi plătesc oareşicum pensia, să nu stau ca un hârciog acasă, ci ce ne cere ţara, unde putem fi de folos, să fim recunoscători că şi ţara a avut grijă de noi.”[6]

 

Se păstrează în arhiva Chimpex documente germane de la montarea unor instalații din import traduse în românește de Horia Agarici.
 

Poetul Horia Agarici

Înzestrat cu o cultură generală extrem de bogată, dar și cu un talent poetic deosebit, și-a dedicat mare parte din timp scrisului, reușind ca în anul 1942 să publice volumul de poezii Acorduri și nuanțe, apărut la Editura Bucovina din București, în două ediții.

O recenzie făcută cu multă acribie de prozatorul dobrogean Pericle Martinescu la volumul de poeme semnat Horia Agarici completează fericit portretul eruditului Horia Agarici.
 

„Respectându-și o mai veche promisiune, Horia Agarici ne-a oferit acum volumul său de versuri intitulat „poetic“: Acorduri și nuanțe. Sunt în volumul acesta de peste 250 pagini și versuri bune și versuri care ar fi putut să lipsească. El ne pune în față, totuși o interesantă experiență, poetică, făcută de un om care nu trăește în mediul literar, dar care vibrează în orice clipă și e peste tot plin de fiorul poeziei ce nu-l părăsește niciodată.
 
O parte din bucățile volumului sunt închinate vieții de sbor în mijlocul căreia Horia Agarici și-a scris versurile, între o luptă aeriană și o așteptare odihnitoare. Multe sunt dedicate camarazilor și comandanților săi de escadrilă, ceea ce înseamnă că poezia, pentru Horia Agarici, se confundă cu realitatea sau, mai bine spus, realitatea pe care o trăește el îi prilejuește în orice moment ocazii poetice, pe care aviatorul nu vrea să le piardă, iar poetul, cu o generozitate sufletească admirabilă le închină camarazilor lui.
 
De altfel, poezia lui Horia Agarici nu este o poezie „făcută”, nu este ceva născut din vanitatea de a scrie, din orgoliu, din obligația profesională, sau din ambiția de a fi poet cu orice chip. Totul este ceva gratuit, spontan, este expresia unui suflet care trăește, a unui spirit care vibrează în fața vieții, al unei frenezii interioare ce se cere exprimată, ceea ce, socotim, este o primă calitate a autenticității poetice.
 
Horia Agarici nu este un poet lipsit de sensibilitate, care scrie versuri dintr-o rutină căpătată după o lungă experiență, ci este un om cu un conținut interior atât de bogat încât nevoia de a le așterne pe hârtie e una din condițiunile existenței lui. Citindu-i versurile, te plimbi cu poetul prin atâtea locuri, uneori trăești cu el aceleași impresii în fața priveliștilor, a monumentelor sau a aventurilor frumoase.
 
Muza lui Agarici are tot atâtea fațete pe cât de fecundă este : de la umor la metafizică, de la poezia de dragoste la cea de război, de la pastel la meditație, — toate genurile lirice sunt abordate de poet, într-o ordine limpede cum de altfel îi este și inspirația : geometrică, lucidă, precisă și concisă. Forma pe care o cultivă cu predilecție autorul este sonetul. Spiritul înclinat către echilibru și ordine se vede și din aranjamentul bucăților în volum, lucru practicat de obicei de sonetiștii care își „construiesc”, nu numai poeziile dar și volumele.
 
Dar, pentru ca cititorul să-și facă o prealabilă impresie despre poezia lui Horia Agarici, reproducem, la întâmplare, unul din sonetele lui, intitulat Prima ispravă: "In puf de nouri, trec două mici gângănii...Sunt Ruși de vânătoare, cu stelele pe planuri. Iar sus, din gol albastru vin două Hurricanuri. Crescând, ca-n vis de spaimă, un iureș de dihănii. Străfulgeră tăișul aripilor prin ceață. Tăind cornete lungi de umbre diafane Și ochi tăioși trasează cu forță de ciocane Cărarea nevăzută de moarte și de viață. Un șoim e nou venit, e primul lui atac. Lăsat să tragă primul, țintește mult și greu. Iar când dușmanul cade, el urcă-n curcubeu. Și, dând prin cer o tumbă sucită în colac, Voios arată burta în sus lui Dumnezeu.
 
Poezia de război a luptelor aeriene este aproape inexistentă în prezent. Pe cât de bogată este poezia războiului terestru, pe atât de redusă este cea a războiului aerian. Horia Agarici este cel dintâi care ne-o relevă, cu toate frumusețile, bucuriile și elanurile ei. L-am urmărit în bătălie.
 
Cităm această recomandare a acestui „poet al azurului“, în catrenul care ține loc de Prefață la volumul Acorduri și Nuanțe. Cu brațul ferm și gândul pur/ Să-l urmărim și pe hârtie/ Fiindcă vine din azur/.Este o prezentare cum nu se poate mai sugestivă și mai cuprinzătoare, a unui poet care, în ciuda străvechiului dicton practicat de poeții brazdurilor și ai „adăposturilor”, ne demonstrează că între arme murele nu tac, ci, dimpotrivă, își găsesc acolo muzica proprie elanurilor și înălțărilor lor strălucitoare...
Pericle Martinescu^[7]

Așa rămân eroii neuitați

„Ce-auzi venind din depărtare, of Leano?/Un bâzâit ce-aduce cu al trenului,/ Când îl auzi venind din depărtare./ Nu-ţi fie frică de bâzâitul lui,/ Căci a plecat la vânătoare Agarici,/ A plecat ca să vâneze bolşevici./ A plecat din zările văzduhului“.

 

Eroul Horia Agarici a murit în 1982, la Constanţa, la vârsta de 71 de ani. „Să nu uitaţi că cerul l-am iubit/ Ca un fanatic beat de înălţime/ Cu trup şi duh, în fulger de mişcare/ Zvârlind un corp spre infinit“, scrie pe piatra sa funerară din Cimitirul Central. În memoria sa, o stradă a oraşului Constanţa îi poartă numele. 
 
Citește și:
Nicolaie Pitu - inginerul care a proiectat sistemul de alimentare cu apă din Dobrogea
 
Marin Ionescu Dobrogianu, colonel, om de ştiinţă, scriitor
 
Horia Macellariu - Comandant Forţele Navale Maritime