Istoria Dobrogei: Vasile Canarache - personaj de legendă. Despre moştenirea istorică lăsată la Constanța
12 Apr, 2024 17:00
3567
De numele lui Vasile Canarache sunt legate mai multe domenii de activitate asupra cărora și-a exercitat din plin puternica sa personalitate - ziaristica, ciclismul, numismatica și muzeologia. Aparent fără nicio legătură între ele.
Dotat cu o inteligență nativă sclipitoare, având o mare putere de muncă, o abilitate înnăscută, capabil a face faţă meandrelor vieţii, receptiv la cerinţele şi exigenţele evenimentelor istorice cărora le-a fost, deopotrivă, martor şi participant, Vasile Canarache a fost un spirit constructiv, deopotrivă un aventurier, dar un român cu mare simțire patriotică, civică. Dobrogea îi datorează cele mai însemnate descoperiri arheologice și organizarea primelor instituții muzeale.
Vasile Canarache a traversat lejer două regimuri, lăsând fiecăruia din ele prinosul său de jertfă: filantrop, întreținând din propria avere competiții ciclistice de anvergură europeană, istoric de vocaţie, jurnalist de forță, rămânând, paradoxal, singurul moşier comunist al României, cu zeci de hectare în vatra satului Limanu. A ştiut să dea viaţă unor aşezăminte, să fondeze ziare, să vagabondeze prin lume, să lupte şi să spulbere adversităţile care-i apăreau în cale.
Un necrolog publicat în Viața Românească îl descrie astfel:
„Prietenii i-au spus Şeful, i-au spus împăratul, pentru că personalitatea lui fermecătoare realiza un neobişnuit aliaj de inteligenţă, energie şi generozitate, de fantezie şi spirit practic, de candoare şi experienţă, pentru că iubea viaţa ca nimeni altul, pentru că viaţa însemna pentru el dăruire, în funcţie de împrejurări, de posibilităţi, a dăruit prietenilor bucurie, satului 2 Mai o şcoală şi nouă tuturor splendidele muzee cunoscute şi apreciate până departe, dincolo de hotarele ţării. A fost sărac şi bogat, admirat şi hulit, a fost mai ales iubit ca nimeni altul şi n-a cunoscut bucurie mai mare decât bucuria pe care o făcea celor din jur.”[1]
Repere biografice
S-a născut la 6 februarie 1896 la Galați, în familia ceferistului Leonida Canarache.
«Familia fiind împovărată cu 9 copii n-am putut urma la şcoală mai mult decât două clase secundare după care a trebuit să-mi câştig singur existenţa. (n.n. Într-o altă autobiografie, la puţin timp după aceasta scrie că a terminat 4 clase primare.
Nu există nicio specificaţie că ar fi urmat şi şcoli superioare. I se atribuie că a fost licenţiat în istorie, dar această pregătire nu şi-o recunoaşte în nicio mărturie publică). Am fost rând pe rând vânzător de fructe, de ziare, băiat de prăvălie, lucrător tipograf şi corector, apoi, în timpul neutralităţii 1915-1916 am condus la Constanţa un ziar antiregalist şi antigerman.[2]»
Mărturiile acestea se găsesc în autobiografia scrisă citeţ cu ocazia depunerii dosarului de primire în Partidul Muncitoresc Român, în 1964.Dar să le luăm pe rând susținând afirmațiile sale cu mărturiile găsite în presa vremii.
Soldatul Canarache
În primul război mondial a fost înrolat în Regimentul 13 Artilerie. A luptat în prima linie. În cel mai dramatic episod din istoria războiului, încleştarea de la Nămoloasa, generalul rus Cerbacev şi trupele sale în dislocare aveau nevoie ca cineva să meargă în recunoaşterea frontului.
Niciun ofiţer nu s-a încumetat, în schimb tânărul soldat Vasile Canarache a plecat călare şi a stat 3 zile şi 3 nopţi în camuflaj comunicând telefonic trupelor cum să înainteze. Pentru merite ostăşeşti a fost ridicat în grad de caporal şi decorat cu cea mai mare medalie „Bărbăţie şi credinţă” cu spade şi decoraţia rusească „Sf.Gheorghe”.
Niciun ofiţer nu s-a încumetat, în schimb tânărul soldat Vasile Canarache a plecat călare şi a stat 3 zile şi 3 nopţi în camuflaj comunicând telefonic trupelor cum să înainteze. Pentru merite ostăşeşti a fost ridicat în grad de caporal şi decorat cu cea mai mare medalie „Bărbăţie şi credinţă” cu spade şi decoraţia rusească „Sf.Gheorghe”.
„S-a terminat războiul şi a trebuit să plec, părăsind pentru o bună bucată de timp locul, mărturisea în autobiografie. Am peregrinat prin ţări îndepărtate şi m-am întors abia în 1921, cu dorul fierbinte de pământul dobrogean, şi cu gândul că voi putea adânci lucrurile, că voi reuşi să încheg ceva nou şi interesant pentru cunoaşterea comorilor vechilor civilizaţii de aici.”[3]
Călătoriile lui Vasile Canarache au stat, în parte, sub semnul spiritului de aventură. Copil fiind, plecase la Paşcani, Iaşi, Brăila, Focşani, Buzău. Trăise din tot felul de expediente. Dar nu putea rămâne locului nici ca elev, nici ca băiat de prăvălie, nici — mai târziu — ca gazetar la Bucureşti şi Constanţa. După perioada petrecută la Chișinău trece, clandestin, în Rusia. Ajunge la Batumi, pleacă la Tbilisi, Bacu şi Teheran. Din Persia, pleacă la Constantinopol. În 1921 revine în ţară, exercitând diferite profesiuni.[4]
Gazetarul Vasile Canarache
La 13 ani este angajat ajutor de corector la tipografia „Minerva", pentru ca un timp să devină un fel de secretar al criticului literar D. Teleor. În primăvara anului 1914, V. Canarachese stabileşte la Constanţa, devenind, la numai 18 ani, unul dintre cei mai cunoscuţi reporteri ai oraşului. La 22 noiembrie 1915, V. Canarache începe editarea unui ziar propriu, numit „Varda”, majoritatea materialelor inserate aici circumscriindu-se evenimentelor de pe teatrul de război european, tonul articolelor cerând intrarea României în războiul înfăptuirii idealului național; cu numărul din 7 februarie 1916, titlul ziarului este preschimbat în „Victoria”, V. Canarache lămurindu-și cititorii că „în vremurile acestea mari, «Victoria» va fi simbolul luptei duse de noi“.
În anul 1915, îl găsim fervent colaborator al cotidianului constănţean Dacia[5], semnând alături de Constantin Irimescu şi C.P.Demetrescu, doi reputaţi ziarişti locali. Canarache publica frecvent şi poezii.[6]
În anul 1915, îl găsim fervent colaborator al cotidianului constănţean Dacia[5], semnând alături de Constantin Irimescu şi C.P.Demetrescu, doi reputaţi ziarişti locali. Canarache publica frecvent şi poezii.[6]
Secretar general al primei uniuni profesioniste
Şi totuşi, fără să fie menţionat în autobiografie, Vasile Canarache este prezent la Bucureşti, la 11 ianuarie 1919, la Adunarea de constituire a Uniunii Ziariştilor Profesionişti, în redacţia revistei Hiena, din strada Sărindar. Sunt împreună 50 de ziarişti care-l propun ca preşedinte pe Nicolae Batzaria, dar după refuzul acestuia, la sugestia lui Pamfil Şeicaru, este ales Heinric Streitman, iar secretar general Vasile Canarache. Acesta este prezentat drept licenţiat în istorie(??? n.n.) şi redactor la Adevărul[7].
UZP urmărea de la constituire sprijinirea intereselor jurnaliştilor, reglarea relaţiilor de muncă dintre ziarişti şi patroni şi rezolvarea unor probleme sociale precum pensia, ca o recunoaştere a profesiei, apărarea prestigiului breslei, reglementarea raporturilor de muncă, editarea unei reviste profesionale şi înfiinţarea unei şcoli de ziaristică. În 1927 număra 147 membri. Obţinuseră ca revendicări: repaosul duminical, concediul plătit de 30 zile pe an, acordarea unui preaviz de 3 luni înaintea concedierii, cu drept de salariu pentru această lună.
La terminarea războiului, Vasile Canarache a plecat la Chişinău, ca redactor, la ziarul România Nouă, se pare trimis de statul român ca propagandist, influenţat de unioniştii care, văzându-şi idealurile împlinite, îşi luaseră responsabilitatea înfăptuirii pe teren a marii uniri.
România Nouă era succesoarea gazetei Ardealul, înscriindu-se alături de Sfatul Ţării în rândul primelor cotidiene naţionale. Director-editor, Onisifor Ghibu. Despre publicaţie se aprecia că este „cotidian pur românesc care a satisfăcut curiozitatea cititorilor români o bună bucată de timp. Nu se mărginea numai să fie o simplă foaie de informaţii serioase, ci în articole înflăcărate, bine simţite din care radiau izvoare bogate de naţionalism şi patriotism, insufla primele simţăminte româneşti, adormite de peste 100 de ani, din iniţiativa celor mai mulţi dintre fraţii noştri dintre Prut şi Nistru.”[8]
Scria în autobiografie Vasile Canarache: „Am lucrat mulţi ani ca reporter în problemele muncitoreşti la ziarele Adevărul şi Dimineaţa şi ca traducător din limba rusă, pe care o învăţasem în timpul revoluţiei. Colecţia acestor ziare poate arăta activitatea mea zilnică în favoarea mişcării muncitoreşti din ţară şi străinătate: făceam dări de seamă despre mişcarea muncitorească în toate sectoarele ei de activitate, scriam sub semnătură şi iniţiale ori pseudonim în favoarea minorităţilor etnice persecutate şi împotriva acţiunilor huliganice studenţeşti etc”
Din mai 1928 şi până în ianuarie, anul următor este impresarul marelui actor Paul Wegener apoi, timp de patru ani, este corespondent al publicaţiei Brassoi Lapok, un săptămânal de limbă maghiară din Braşov. Este trimis corespondent în Bulgaria în timpul revoltei antidinastice.
Tempo, o cronică a societăţii româneşti
„Mai târziu, împreună cu fraţii Kahane am întemeiat un ziar popular Tempo pe care l-am condus în calitate de director până în 1940. „Tempo” s-a susţinut totdeauna singur, din tirajul neobişnuit de mare. N-a avut niciodată tipografie proprie şi nu dispunea decât de capitalul necesar de la o zi la alta, strict necesar pentru tipar şi hârtie pe o zi.”[9]
„Tempo" era axat pe știri „bombă" și mari fotografii, asemănător tabloidelor. Om cu simțul publicității, Canarache a anunțat, zile de-a rândul, apariția cotidianului, făcându-i pe bucureșteni să iasă-n stradă pentru a asista la eveniment. Toată lumea privea cu ochii la cer, ca la o eclipsă de soare. La orele prânzului, un avion bimotor își făcea apariția pe cerul Capitalei, se rotea deasupra Căii Victoriei și arunca zece mii de ziare, pe care cetățenii se grăbeau să le prindă din zbor sau să le ridice de pe stradă.[10]
Nr.1 din 7 iulie 1933 începe cu un scurt articol-program „Către cititori“. Din prima parte, se desprinde limpede că acest ziar este scris pentru cei cu posibilităţi materiale reduse. „Tempo” este un ziar cu totul independent şi lipsit de orice fel de influenţe de partid, cotidian care îşi impune o singură menire: de a informa zi de zi pe cititorii săi în modul cel mai perfect...[11]
Tempo apare la Bucureşti în iulie 1933 şi îşi va înceta apariţia în iulie 1940 ultimul număr, 2138, ajunsese în anul al VIII-lea. S-a ocupat constant de soarta refugiaţilor din Basarabia şi Bucovina. Prezintă şi fotografii. A apărut la început şi la sfârşit numai în 2 pagini, apoi în 4. Predominau ştirile externe, destul de puţine reclame, publicând aproape în fiecare număr, pe prima pagină, reportaje semnate de Geo Bogza, Victor Eftimiu, Sergiu Dan, Zaharia Stancu, Ion Pas.
Ziarul este amintit printre cele care atrăgeau publicul avid de senzaţional: „Tempo - al lui Canarachi - inventatorul ziarului de 1 leu, fără redacţie sau cu o redacţie redusă la un secretar și o foarfece în loc de reporteri“.[12]
În timpul celui de Al Doilea Război Mondial, după propriile mărturisiri, Vasile Canarache este arestat și închis în lagărul de la Tg. Jiu până în 1944, după care devine director general la Întreprinderea poligrafică „Scrisul literar”, asociat al Consiliului de Administrație al fabricilor de hârtie Bușteni și Piatra Neamț, apoi este cercetător științific principal la Institutul de Arheologie al Academiei.
Ca ultimă preocupare publicistică, revista „Tomis” a fost proiectată şi un prim număr realizat de către un grup de intelectuali ai urbei, în anul 1965, chiar în locuinţa lui Canarache, a cărui soţie, Ana Canarache era un reputat filolog. Numele său apare des în coloanele publicaţiei tomitane, sub articole ştiinţifice dedicate istoriei.
Cupa și velodromul „Vasile Canarache”
Presa sportivă a alocat spații generoase activității desfășurate de Vasile Canarache pentru susținerea unui sport de mase, ciclismul. „Sportul pedalei e foarte vechi la noi în țară. Bătrânii povestesc că prin 1880 se alerga la șosea în concursuri frumoase și aveam în acea vreme doi campioni mari, pe frații Mateescu. Exista un velodrom special amenajat.
Dacă s-ar fi păstrat tradiția, desigur că azi am fi ajuns egalii Franței. Dar sportul acesta a decăzut și nu a putut cunoaște curând maturitatea. Decenii la rând s-a sbătut într-un cumplit anonimat până a venit în fruntea Federației d. Vasile Canarache, un sportiv entuziast. D-sa a organizat circuitul României, a pierdut câteva sute de mii de lei, a trimis apoi cicliștii în circuitul Franței, a mai scos niște bani din buzunar și după pierderi repetate a câștigat o experiență bună.
A ajuns la concluzia că numai un concurs internațional, pe un teren local poate face gust oamenilor pentru ciclism. D. Vasile Canarache nu este numai omul ideilor, ci mai ales al realizărilor.
Astfel a ajuns la Sofia unde a discutat în cadrul unei conferințe balcanice posibilitățile organizării Balcaniadei de ciclism. D. Canarache a hotărât repede. Bucureștii vor organiza primul concurs balcanic. Așa s-a ridicat footbalul, așa se va lansa ciclismul. Și astfel, avem astăzi inaugurarea acestor jocuri care adună la București echipele Bulgariei, Turciei, Greciei și României, «Gazeta Sporturilor».[13]
„Turul ciclist al României" a fost o competiţie organizată pentru prima oară în anul 1934 de către Vasile Canarache, despre care povestea mai târziu reporterului „Am luat iniţiativa organizării primului tur ciclist internaţional al României. A fost prima reuniune de acest fel desfăşurată în ţara noastră.
Nici ediţiile următoare din anii 1935 şi1936 nu pot fi uitate, după cum nici atâtea alte competiţii cicliste de anvergură, cum a fost prima Balcaniadă din 1939 de la Bucureşti nu pot fi scoase din comoara amintirilor tinereşti.
Să nu vorbim de greutăţile pe care le-am întâmpinat ca organizator al unei competiţii de masă şi ca preşedinte al Federaţiei române de ciclism. Să reţinem numai că munca titanică pe care am dus-o mi-a dat până la urmă satisfacţia de a fi găsit şi de a fi promovat talente care să se ia la întrecere cu valori cicliste internaţionale, atât în ţară cât şi în străinătate. Acum 32 de ani, caravana primului tur al României străbătea 90 la sută şosele fără asfalt, cu cauciucuri de 600 -700 de grame, faţă de cele 300 - 350 grame de astăzi, alimentarea de bază ca şi alimentarea de parcurs, cu cafea, lapte şi de ale mâncării se făcea cu bunăvoinţa şi entuziasmul câtorva iubitori ai ciclismului. Şi eu alergam pe jos cu sticla de lapte, cu căldarea cu apă, după cei care dădeau semne de oboseală. Iar echipamentul era acela pe care îl putea aduce concurentul din micile lui posibilităţi materiale.”[14]
Dacă s-ar fi păstrat tradiția, desigur că azi am fi ajuns egalii Franței. Dar sportul acesta a decăzut și nu a putut cunoaște curând maturitatea. Decenii la rând s-a sbătut într-un cumplit anonimat până a venit în fruntea Federației d. Vasile Canarache, un sportiv entuziast. D-sa a organizat circuitul României, a pierdut câteva sute de mii de lei, a trimis apoi cicliștii în circuitul Franței, a mai scos niște bani din buzunar și după pierderi repetate a câștigat o experiență bună.
A ajuns la concluzia că numai un concurs internațional, pe un teren local poate face gust oamenilor pentru ciclism. D. Vasile Canarache nu este numai omul ideilor, ci mai ales al realizărilor.
Astfel a ajuns la Sofia unde a discutat în cadrul unei conferințe balcanice posibilitățile organizării Balcaniadei de ciclism. D. Canarache a hotărât repede. Bucureștii vor organiza primul concurs balcanic. Așa s-a ridicat footbalul, așa se va lansa ciclismul. Și astfel, avem astăzi inaugurarea acestor jocuri care adună la București echipele Bulgariei, Turciei, Greciei și României, «Gazeta Sporturilor».[13]
„Turul ciclist al României" a fost o competiţie organizată pentru prima oară în anul 1934 de către Vasile Canarache, despre care povestea mai târziu reporterului „Am luat iniţiativa organizării primului tur ciclist internaţional al României. A fost prima reuniune de acest fel desfăşurată în ţara noastră.
Nici ediţiile următoare din anii 1935 şi1936 nu pot fi uitate, după cum nici atâtea alte competiţii cicliste de anvergură, cum a fost prima Balcaniadă din 1939 de la Bucureşti nu pot fi scoase din comoara amintirilor tinereşti.
Să nu vorbim de greutăţile pe care le-am întâmpinat ca organizator al unei competiţii de masă şi ca preşedinte al Federaţiei române de ciclism. Să reţinem numai că munca titanică pe care am dus-o mi-a dat până la urmă satisfacţia de a fi găsit şi de a fi promovat talente care să se ia la întrecere cu valori cicliste internaţionale, atât în ţară cât şi în străinătate. Acum 32 de ani, caravana primului tur al României străbătea 90 la sută şosele fără asfalt, cu cauciucuri de 600 -700 de grame, faţă de cele 300 - 350 grame de astăzi, alimentarea de bază ca şi alimentarea de parcurs, cu cafea, lapte şi de ale mâncării se făcea cu bunăvoinţa şi entuziasmul câtorva iubitori ai ciclismului. Şi eu alergam pe jos cu sticla de lapte, cu căldarea cu apă, după cei care dădeau semne de oboseală. Iar echipamentul era acela pe care îl putea aduce concurentul din micile lui posibilităţi materiale.”[14]
„ Am plătit totdeauna zecile de automobile care au lucrat în turul ciclist al României așa cum le plătește tot particularul, cu 8 lei km. Nu mi-a dat statul nici benzină, nici premii, nici foi de transport pentru aducerea străinilor în țară și nici măcar gratuitate la pașaport sau de viză. Toate acestea și multe altele au intrat în socoteala bugetului de un milion și jumătate alcătuit pentru turul 1937, sau de un milion două sute mii în bugetul consumat anul trecut, buget pus personal de mine la dispoziția turului, din care în foarte mică măsură am putut acoperi cu intrările obținute la sosirea din jurul României. Nu am bătut la ușa nimănui și nu am umblat cu pălăria în mână”.[15]
Recunoscându-i-se implicarea în organizarea competițiilor cicliste de anvergură și susținerea acestui sport prin oferirea Cupei ce-i purta numele, în 1945, „Sub patronajul primului ministru dr. Petru Groza se inaugura Velodromul „Vasile Canarache".
Participau la eveniment: Gh Tătărescu, Teohari Georgescu, Gheorghiu-Dej, St. Voitec, P. Constantinescu-Iaşi, Romulus-Zăroni, Pr. Burducea, Lotar Rădăceanu, C. Agiu, Em. Bodnăraş. Misiunile aliate ale U.R.S.S., U.S.A., Angliei şi Franţei au fost deasemeni invitate la această manifestaţie ciclistă. Velodromul din Şos. Olteniţei poartă numele preşedintelui de onoare al F. R. C.-ului, d. Vasile Canarache, ca un omagiu pentru contribuţia sa la desvoltarea Ciclismului românesc, d. Canarache fiind realizatorul celor 3 tururi ale României şi a ultimei grandioase manifestaţiuni cicliste - Balcaniada”. [16]
Arheologul arhivei din piatră a istoriei dobrogene
A ajuns la Constanţa, poate atras de mirajul mării, dar mai ales de valul descoperirilor arheologice care tocmai începuseră. Povesteşte în prefaţa uneia din lucrările semnate mai târziu:
„Era în ajunul marelui război din 1916. Venisem în Dobrogea şi începusem să răscolesc urmele istoriei vechi, răspândite pretutindeni în ţinutul dintre Istru şi Pontul Euxin.
Abia atunci, atât de târziu, am putut cunoaşte ce imensă bogăţie, lăsată de lumea antică, ascunde caldarâmul de bolovani şi nisip al târgului Mangaliei, ridicat pe spinarea ruinelor străvechiului Callatis, care a supravieţuit atâtor civilizaţii: a pietrei cioplite, a epocii metalelor, a strălucirii elene, a puterii romane, a lumii bizantine, a bancherilor genovezi şi a semeţiei moscheelor cu minarete îndreptate sus de tot, către înălţimile cerului albastru. (…).
Oamenii aduceau la primărie şi la cafenea bucăţi de marmură frumos cioplită sau cu litere săpate, oale vechi, lustruite cu negru şi cu roşu, monede de aramă şi de argint, opaiţe şi pahare de sticlă, dar mai ales mici statuete de lut ars, cu resturi de culoare albă, albastră, roşie sau purpurie, cu praf şi foiţă de aur.”[17]
Trebuie subliniat că în iarna anului 1914-1915 fuseseră descoperite la Mangalia un întreg depozit de tipare pentru statuete de teracotă tip Tanagra şi în campania de lucru din 1915 Vasile Pârvan lucrase intens pe şantier.[18]
Cum a ajuns tânărul Canarache alături de marele istoric nu este menţionat nicăieri, dar marea lui pasiune pentru istorie l-a urmărit toată viaţa.
Vasile Canarache și-a părăsit postul de cercetător de la Institutul de cercetări al Academiei și apoi, timp de treisprezece ani, şi-a dedicat întreaga existenţă organizării întregului aparat muzeal din oraşul şi judeţul Constanţa. Au fost inaugurate muzeul de ştiinţe ale naturii, astăzi numit Acvariu, în fosta berărie a Cazinoului, Muzeul de artă, cu unicate ale artelor plastice moderne şi contemporane, Muzeul de antichităţi „Callatis“ din frumoasa vilă „Rustica“. Au fost încheiate şi amenajările de la Histria, unde şi-a făcut debutul Vasile Pârvan, ca şi cele de la Monumentul triumfal - Tropaeum Traiani - cu cetatea de la Adamclisi, unde s-a aureolat de glorie ştiinţifică Grigore Tocilescu.
La 25 decembrie 1957, în mijlocul unui grup restrîns de colaboratori și prieteni, Vasile Canarache inaugura Muzeul de Arheologie, amenajat în Palatul episcopal.
Este numit primul director al nou înființatului Muzeu de Istorie Naţională şi Arheologie din Constanța, unde desfășoară o bogată activitate de şantier, descoperind şi punând în valoare Edificiul roman cu mozaic, băile publice din cetatea Tomis, numeroase bazilici, ziduri de apărare, morminte, statui.
„Este greu să condensezi, scria Adrian Rădulescu, într-un medalion dedicat înaintaşului său la cârma muzeului[19] - volumul uriaş de muncă la care s-a angajat acest om, plin de entuziasm şi de intenţii proiectate către un ţel urmărit încă din tinereţe: salvarea patrimoniului arheologic, fie cel care zăcea încă în straturile grele de pământ, fie cel risipit în anonimatul colecţiilor particulare. El se obliga, voluntar şi deferent, să organizeze un muzeu al colecţiilor arheologice. Ceea ce a şi realizat spre folosul generaţiilor viitoare”.
Colecția de pipe „Vasile Canarache”
O colecție neobișnuită cuprinzând circa 600 de pipe, narghilele, țigarete, realizate de meșterii vremii, lulele, într-o mare varietate de forme sculpturale. Subiectele abordate de meșterii realizatori sunt foarte variate : scene din viața oamenilor simpli, evenimente sociale și politice, activități rurale și urbane, serbări cîmpenești, vînători, scene de război etc. Cu alte cuvinte, multe din obiecte, datate în secolele 18—19, sugerează și evocă pregnant caracteristica vremii, culoarea epocii.[20]
Misterul catacombelor tomitane
Un grup de arheologi sub conducerea lui Vasile Canarache a constatat că galeriile de sub vechea cetateaTomisului sunt catacombe săpate și înzidite la o adâncime de 18-20 metri de la nivelul solului, fiind singurele construcţii antice de acest gen aflate până acum pe teritoriul ţării noastre şi unele dintre puţinele din lume.
Arheologii au pătruns în catacombele Tomisului printr-o deschidere necunoscută, în partea de est a falezei oraşului, actualmente în curs de sistematizare. Ei au înaintat câteva sute de metri sub pământ, descoperind cu acest prilej trei galerii înalte de aproximativ 2 metri, orientate către mare, numeroase puţuri de aerisire, şanţuri de colectare a apei, guri de circulaţie pe verticală, nişe pentru opaiţe şi făclii, incinte de întretăiere a galeriilor etc.
În unele locuri, catacombele sunt prăbuşite sau parţial inundate de apele mării (nivelul Mării Negre a crescut în ultimii 2 000 de ani cu aproximativ 2 metri!). În legătură cu aceste cercetări, arheologul Vasile Canarache a relatat redactorului Agenţiei române de presă „Agerpres“, Gh. Brătescu, care a vizitat catacombele, următoarele:
Arheologii au pătruns în catacombele Tomisului printr-o deschidere necunoscută, în partea de est a falezei oraşului, actualmente în curs de sistematizare. Ei au înaintat câteva sute de metri sub pământ, descoperind cu acest prilej trei galerii înalte de aproximativ 2 metri, orientate către mare, numeroase puţuri de aerisire, şanţuri de colectare a apei, guri de circulaţie pe verticală, nişe pentru opaiţe şi făclii, incinte de întretăiere a galeriilor etc.
În unele locuri, catacombele sunt prăbuşite sau parţial inundate de apele mării (nivelul Mării Negre a crescut în ultimii 2 000 de ani cu aproximativ 2 metri!). În legătură cu aceste cercetări, arheologul Vasile Canarache a relatat redactorului Agenţiei române de presă „Agerpres“, Gh. Brătescu, care a vizitat catacombele, următoarele:
„Actualele cercetări dovedesc că ne aflăm în faţa unei vaste lucrări de epocă romană, săpate direct în stânca de la baza promontoriului sau în pământ. Urmele vizibile şi abundente de daltă în sectoarele de săpătură în rocă lămuresc sistemul de lucru din antichitate. În bună parte, pereţii, tavanul şi podeaua catacombelor sunt acoperiţi cu tencuială de culoare roz, tipică romană, denumită de specialişti „opus signinum“, şi care se aplica în construcţiile din mediile umede.
În unele porţiuni, tencuiala dă la iveală zidării din cărămidă tipică romană. Aceste mărturii substanţiale confirmă pe deplin epoca în care au fost făcute galeriile respective. După părerea mea avem de-a face nu numai cu relicvele unei întinse şi ingenioase construcţii edilitare, necesare unui oraş antic de proporţiile Tomisului, ci şi cu un sistem de refugiu şi apărare al populaţiei Tomisului în timpul numeroaselor atacuri date din afara cetăţii.
Când zidurile erau sfărâmate şi oraşul era ocupat, populaţia şi ostaşii care nu puteau părăsi cetatea pe mare, se refugiau în grabă sub pământ. Prin numeroasele ieşiri secrete, amplasate pe întregul cuprins al cetăţii, prin ieşirile ascunse dinspre mare şi după zidul de incintă, apărătorii cetăţii puteau ieşi la un moment dat spre a-şi surprinde adversarii îmbătaţi de o victorie iluzorie. Aceste monumentale relicve ale Tomisului arată dezvoltarea şi importanţa strategică pe care a cunoscut-o localitatea respectivă cu milenii în urmă." (Agerpres)[21]
În loc de concluzii
Privind astăzi la starea marilor obiective istorice descoperite în timpul și sub comanda lui Vasile Canarache, la indolența decidenților politici, ne întrebăm: cum mai poate fi cinstită memoria acestui personaj de legendă care a aparținut pământului dobrogean, pe care l-a scormonit cu evlavie pentru a ne lăsa întreg certificatul de naștere al Dobrogei?
Sursa foto: MINAC și arhiva personala Vasile Canarache
Citește și:
Horia Agarici, aviator militar de elită în al Doilea Război Mondial
Regina Maria a României - iubitoare de artă, autoare de memorii, povești și versuri
Bibi Costăchescu – comandant-erou al submarinului „Delfinul“
Sursa foto: MINAC și arhiva personala Vasile Canarache
Citește și:
Horia Agarici, aviator militar de elită în al Doilea Război Mondial
Regina Maria a României - iubitoare de artă, autoare de memorii, povești și versuri
Bibi Costăchescu – comandant-erou al submarinului „Delfinul“
[1] Viaţa Românească, 22, nr.8, august 1969
[2] În Arhivele constănenţene, fondul PCR, se păstrează autobiografia cu care şi-a făcut târziu, la apusul vieţii, intrarea în partidul muncitoresc. Posibil că autorul ei şi-a fardat prin omisiune multe pasaje de viaţă.
[3] Canarache, V.Pontul Euxin, Măşti şi figurine Tanagra din atelierele de la Callatis, Mangalia, Muzeul de arheologie Constanţa, 1969, p.5.
[4] România Pitorească, nr.3, 1,martie 1972
[5] Dacia, Constanţa, 1 iulie 1915-28 octombrie 1944, cotidian, de seară, continuatorul publicaţiei România Mare, Constanţa, 26 martie -28 iunie 1915 din a cărui redacţie făcea parte şi Vasile Canarache.
[6] Dumitru Constantin Zamfir, Octavian Georgescu, Bibliografie comentată şi adnotată, Biblioteca judeţeană Constanţa, 1985, p.106.
[7] Istoria jurnalismului în date, coordonator Marian Petcu, Polirom, 2012,p.360.
[8] Grossu Silvia, Presa din Basarabia în contextul sociocultural al anilor 1906-1944, Editura Tehnica-Info,Chişinău, 2003, p.57-58.
[9] Autobiografia a fost păstrată într-o colecţie privată de către colaboratori apropiaţi ai lui V.C.
[10] Minimum,17, nr.192, 1 martie 2003
[11] Tempo, Bucureşti, an. I, nr.1, 7iul 1933, p. 1.
[12] Istoria ca telenovela, Jurnalul Național, accesat la 8 martie 2013
[13] Gazeta Sporturilor, nr.3489, 26 mai 1940
[14] Anuarul Sportiv, 1938-1939
[15] Gazeta Sporturilor,2488,5 august 1937
[16] Sportul Popular,1, nr.87, 27 iulie 1945
[17] Canarache, V.Pontul Euxin, Măşti şi figurine Tanagra din atelierele de la Callatis, Mangalia, Muzeul de arheologie Constanţa, 1969, p.10.
[18] Vasile Pârvan, Scrieri, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1981, p.229
[19] Adrian Rădulescu, Vasile Canarache la Constanţa:1956-1969, Analele Dobrogei, serie nouă, anul ll, 1996, nr.1, p.75-78.
[20] Dobrogea Nouă,24,nr.7115,4 iulie 1971
[21] Scînteia Tineretului, 20, nr.4680, 5 iunie 1964
Ti-a placut articolul?
Din aceiași categorie
Istoria Dobrogei: Povestea lui Ioan Movilă și a înființării primei stațiuni pe litoral, Techirghiol
7443
Adauga un comentariu
Nume:
Email:
Comentariu*: