Plitvice - o pledoarie pentru natură

Parcul Plitvice a captat atenţia naturaliştilor încă de acum câteva sute de ani, când au început primele studii asupra habitatului.

În anii '20, profesorul Ivo Pevaleka a observat la Plitvice un complex biodinamic de travertine (tuf calcaros care se poate lustrui ca marmura, folosit în construcţii), care influenţau atât creşterea plantelor ,cât şi procesul dezvoltării unei bariere de travertine, care putea fi încă de pe atunci uşor distrusă în urma activitatăţii umane intense din zonă.

În 1949, Parlamentul Republicii Croaţia declara parcul Plitvice rezervaţie naturală protejată. În următorii 48 de ani, anumite soluţii şi adăugiri au fost operate, ultima schimbare având loc în 997, când lărgirea bazinului parcului până la 266 kilometri pătraţi a fost legalizată. Parcul reprezintă un sistem carstic cuprinzând 16 lacuri, care au drept "numitor comun" râul Plitvice. Acestea se împart în două părţi, în funcţie de poziţia lor geografică. Astfel, au devenit cunoscute sub numele de Lacurile de sus şi Lacurile de jos. Dintre acestea, se distinge lacul Kozjak, care este cel mai intins, fiind în acelaşi timp şi navigabil.

Zona este "condimentată" cu zeci de cascade spectaculoase, unele de formaţie recentă. Accesul către ele este facilitat de mici podeţe din lemn, a căror arhitectură simplă se integrează peisajului aparent sălbatic. Râul Plitvice are o lungime de 4 kilometri şi este parte integrantă a rezervaţiei, apele sale dând naştere celei mai mari cascade din zonă, care are o înălţime de 76 metri.

Structura geologică a zonei pe care se întinde parcul este parte a unui mediu cu precădere carbonifer, ale cărui straturi superioare dateaza din era mezozoică.

Cele mai întâlnite roci sunt calcarul şi dolomita (mineral format din carbonat de calciu şi carbonat de magneziu, cristalizat in sistemul romboedric), fiecare dintre ele având un număr mare de varietăţi, care sunt evidentiate de relief şi de prezenţa sau absenţa apei.

Sursa: travel.descopera.ro