AstroCafe.ro Să (ne) creștem copiii pe verticala Vieții, nu pe orizontală...

În primul rând este valabil pentru noi, însă șansa cea mai mare, ei - copiii noștri - o au. Au nevoie de ancore puternice reprezentate de valorile fundamentale ale vieții, care să îi forțeze să se înalțe pe verticala acestui Univers, să crească drept în înălțime și nu numai în întindere, precum o iederă pe gardul unei grădini. În calitatea lor de mesaje vii ale unor vremuri pe care noi nu le vom mai prinde (Neil Postman), copiii noștri au nevoie de o linie - fie ea imaginară – verticală, care să-i susțină și să-i sprijine să se înalțe către cer (măcar până la cerul din ei!). O linie care nu are legătură numai cu lumea materială...
 
În al doilea rând, pentru că a venit vremea să rupem acel model ce se dovedește cu fiecare zi din ce în ce mai nefuncțional, un model în care era primordial și imperios necesar să fie acoperit, în primul rând, planul material, pe principiul vieții desfășurate aici și acum, într-o structură singulară, definită. A venit vremea să dizolvăm acel model prin care să le oferim lor ”tot ceea ce noi nu am avut”, obișnuiți fiind să credem că viața se rezumă la câteva obiective și rezoluții, organizate în domenii clare, cu termene limită - cărora le zicem nevoi și care, odată acoperite sau rezolvate sunt automat trecute la capitolul împlinire.
 
În cel de-al treilea rând, pentru că am uitat prea repede că da, este adevărat, noi nu am avut prea multe, însă în locul acelor multor lipsuri din lumea materială, aveam ”câteva” valori fundamentale, acum trecute prea ușor la capitolul și altele....
 
Și nu în ultimul rând, a sosit vremea să ne hrănim copiii cu experiențe și nu cu destinații, cu  bunăstare - nu cu avere, cu cămine - nu cu case, cu emoții, sentimente și simțire - nu cu numere de conturi, cu simplitate – nu cu vanitate! Iar pentru noi - adulții responsabili cu creșterea lor - este obligatoriu să ne reamintim că ceea ce hrănește cu adevărat foamea de sens – sunt legăturile cu emoțiile, iubirea, divinitatea, simțirea, dăruirea, apartenența. Toate acestea sunt valori ce își au rădăcini și în planul de aici, dar mai ales în toate celelalte planuri, fiind sunt singurele ancore care transcend toate planurile acestui Univers. Iubirea, dăruirea, ideea de divinitate, încrederea într-o formă de inteligență superioară materiei (fie el Dumnezeu, sau oricare alt zeu al acestui Univers, Sinele Suprem/Universal, etc.) sunt de fapt singurele care transcend timpul și locul, punând bazele pe care putem defini cu adevărat noțiunea de Viață. Sunt singura hrană organică ce hrănește viața.
 
Pe zi ce trece vedem cum copiii noștri strigă disperați de foame. O foame născută din lipsa unui sens al vieții lor, al unei direcții, din lipsa sentimentul apartenenței la o comunitate, sau din absența unui fundament solid al existenței. Ei strigă din ce în ce mai tare după ajutor. Iar noi, părinții lor, suntem atât de surzi și de orbi, atât de ocupați cu jocurile iluzorii ale minților noastre, încât aproape nici nu-i mai auzim. Și dacă, din când în când, strigătele lor reușesc să ne întrerupă rutina și să ne dea peste cap planurile atât de bine puse la punct (pentru următorii 20 de ani, sîc!), repet, dacă mai avem șansa de a nu fi surzi pentru eternitate, ieșim sporadic din întunecimea orbirii și a surzeniei în care locuim pentru a-i judeca, pentru a le cumpăra durerea, sau, și mai grav, pentru a-i mitui să tacă, în timp ce le explicăm nimicuri tehnice în milioane de cuvinte. Le dăm sfaturi sterile care nu se mai armonizează cu realitatea și uităm prea des și prea repede că ceea ce își vor aminti de fapt sunt vibrațiile unor stări, sentimente și emoții. Spun acest lucru din propria experiență venită dintr-o copilărie pe care cred că am trăit-o toți cei adulți azi (și pe care unii o trăim încă!), o copilărie care, în unele cazuri, este definitorie pentru locul în care ne aflăm.
 
Si nu, acesta nu este un mesaj despre cât de bine era înainte, nu este un mesaj despre cât de perfect ne-au crescut părinții noștri, ci este un mesaj despre cât de ușor am aruncat la gunoi totul la grămadă, și grâul și neghina în încercarea de a construi o lume nouă, mai liberă și mai înălțătoare, fără să realizăm că aruncând fără discernământ am rămas de fapt ... fără pâine.
 
Cât despre lumea pe care am dorit să o construim, se dovedește, din păcate, că nu numai că nu s-a născut încă, dar o înghite din ce în ce mai rapid pe cea veche, fără  a pune ceva în loc.

Autor: Roxana Alexe
Articolul integral poate fi citit pe www.astrocafe.ro