Irina Lucia Mihalca - Nu ştie nimeni când cade o stea

Omul este cel ce ar trebui 
 să-şi vegheze lumina dată, iubirea!
 Împreună trecem prin tenebrele
 care ne-apasă din adâncuri.
 Împrăştiem aurore spectrale,
 ne scufundăm, puri şi drepţi,
 pentru a ajunge în melancolia verde
 a câmpului sufocat
 de roşul sângeriu al macilor.
 Călcăm uşor printre norii de nelinişte,
 pătrundem în rănile translucide
 sfidând legile gravitaţiei
 şi sângele inimii pulsânde.
 
 Prin nodul de lacrimi curg simţirile noastre,
 continuăm să mergem în umbra
 penumbrei contopite
 din promisiunea fiecărui vis.
 Ne adâncim mereu mai departe,
 acolo unde regăsim, caldă, amintirea
 unor timpuri necunoscute,
 în curând vom atinge
 culorile crepusculare ale apusurilor
 stinse de ţipătul stelelor.
 O corabie pluteşte uşor la marginea timpului!
 Pentru că da, ne-am iubit, simţindu-te, 
 în coşul aşteptărilor ştiu că ai: 
 vreau comunicare, vreau atenţie, 
 vreau să mă vezi că sunt aici, 
 vreau să mă vezi şi când dorm, 
 vreau să mă înţelegi, fie şi doar, privindu-mă! 
 Dar, mai ales, să mă simţi în undă,
 indiferent de distanţă. O artă a simţirilor!
 Te-am simţit, eu nu mă simţeam, 
 Dragoste şi dorinţă, aşa s-a numit visul! 
 Închid ochii şi văd 
 secvenţe de mare iubire, sublime simţiri, 
 două energii unindu-se se înalţă, 
 un magnetism format în interior şi între noi.
 Mă-ntreb, acum, ce este omul? 
 Scânteia divină care se manifestă
 şi care-aşteaptă
 să redevină scânteie divină!
 
 Nu ştie nimeni când cade o stea! - îmi spuneai
 prin timpii risipiţi şi stingheri
 ai cercului suferinţei, parcă fără sfârşit...