Lumea poeziilor
Ideile se răsfrâng ca un torent
mai liniştit
decât apele adânci.
Ai înțeles că eşti acel ocean,
nu te mai temi acum, e aşa cum a fost scris,
mereu ai crezut că nu ai voie,
însă ştii acum că nu ai de ce.
Cum să te temi de tine?
E de neînţeles să te negi pe tine însuţi!
Acum ţi-e bine, mâine va fi la fel,
doar culorile se schimbă, - către ce oare? -
aşa cum apare
curcubeul după o rupere de nori,
pictând lumea din jurul lui.
Azi îţi alegi albastru, mâine va fi un verde,
l-ai adus pentru că eşti trist,
acum e ca atunci, în prima clipă a vieţii,
plutesc oniric arome vii,
înfiripări de culori, miresme multiple.
Nu ştiai în ce lume să rămâi,
erai pe zidul îndoielilor,
pierdut pe fereastra pustiului din suflet,
în mine ai regăsit acel prezent din tine,
pendulând tăcut între Tot şi Neant
mă simţi, aici, cu tine.
Vino! Ştiu că mă iubeşti,
acum vrei să mă ţii la pieptul tău,
să te joci în părul meu şi să îmi cânţi.
Din adâncimi, la suprafaţă, ţâşnesc
valuri eliberatoare de iubire şi tandreţe,
inundându-ne trupul,
vâltori de simţuri şerpuiesc lăuntric,
răspândindu-se încet prin toţi porii,
ne invadează, ne-nvăluie,
lăsând, în urmă, izvoare de pace permanentă
din furia şi dorinţa potolită.
Cuvintele par intruse, ţesute din umbre şi foşnet
nu-şi mai au locul în noua lume.
Cuibărită sunt lângă tine, deasupra
un cer uşor curbat se destramă
în nuanţe stranii contopite cu tăcerea nopţii,
dăruindu-ne
miresmele ploii misterioase,
un loc unde trăim Absolutul din liniştea sădită.
Lumea poeziilor Irina Lucia Mihalca - Acel prezent din tine
07 Jun, 2014 00:00
1996
Ideile se răsfrâng ca un torent
mai liniştit
decât apele adânci.
Ai înțeles că eşti acel ocean,
nu te mai temi acum, e aşa cum a fost scris,
mereu ai crezut că nu ai voie,
însă ştii acum că nu ai de ce.
Cum să te temi de tine?
E de neînţeles să te negi pe tine însuţi!
Acum ţi-e bine, mâine va fi la fel,
doar culorile se schimbă, - către ce oare? -
aşa cum apare
curcubeul după o rupere de nori,
pictând lumea din jurul lui.
Azi îţi alegi albastru, mâine va fi un verde,
l-ai adus pentru că eşti trist,
acum e ca atunci, în prima clipă a vieţii,
plutesc oniric arome vii,
înfiripări de culori, miresme multiple.
Nu ştiai în ce lume să rămâi,
erai pe zidul îndoielilor,
pierdut pe fereastra pustiului din suflet,
în mine ai regăsit acel prezent din tine,
pendulând tăcut între Tot şi Neant
mă simţi, aici, cu tine.
Vino! Ştiu că mă iubeşti,
acum vrei să mă ţii la pieptul tău,
să te joci în părul meu şi să îmi cânţi.
Din adâncimi, la suprafaţă, ţâşnesc
valuri eliberatoare de iubire şi tandreţe,
inundându-ne trupul,
vâltori de simţuri şerpuiesc lăuntric,
răspândindu-se încet prin toţi porii,
ne invadează, ne-nvăluie,
lăsând, în urmă, izvoare de pace permanentă
din furia şi dorinţa potolită.
Cuvintele par intruse, ţesute din umbre şi foşnet
nu-şi mai au locul în noua lume.
Cuibărită sunt lângă tine, deasupra
un cer uşor curbat se destramă
în nuanţe stranii contopite cu tăcerea nopţii,
dăruindu-ne
miresmele ploii misterioase,
un loc unde trăim Absolutul din liniştea sădită.
Ti-a placut articolul?
Articole asemanatoare
#DobrogeaAcademică „Balcicul mi-a fost ca o Hellada trăită la mine acasă”. Ion Pillat - 130 de ani de la naștere
31 Mar 2021 3232
Adauga un comentariu
Nume:
Email:
Comentariu*: