Lumea poeziilor Nichita Stănescu - Vârsta de aur a dragostei

Mâinile mele sunt îndrăgostite,

vai, gura mea iubeşte,

şi iată, m-am trezit

că lucrurile sunt atât de aproape de mine,

încât abia pot merge printre ele

fără să mă rănesc.

 

E un sentiment dulce acesta,

de trezire, de visare,

şi iată-mă fără să dorm,

aievia văd zeii de fildeş,

îi iau în mână şi

îi înşurubez râzând, în lună,

ca pe nişte mânere sculptate,

cum trebuie că erau pe vremuri,

împodobite, roţile de cârmă ale corăbiilor.

 

Jupiter e galben, şi Hera

cea minunată e argintie.

Izbesc cu stânca-n roată şi ea se urneşte.

E un dans iubito, al sentimentelor,

zeiţe-ale aerului, dintre noi doi.

Şi eu, cu pânzele sufletului

umflate de dor,

te caut pretutindeni, şi lucrurile vin

tot mai aproape,

şi pieptul mi-l strâng şi mă dor.

Unul dintre cei mai de seamă scriitori pe care i-a avut literatura română, Nichita Stănescu, s-a stins din viaţă pe 13 decembrie 1983, la Bucureşti. Obişnuia să spună despre limba română că este „Dumnezeiesc de frumoasă”.

 

O mare parte a criticii literare l-a considerat pe Stănescu un poet de o profunzime şi intensitate remarcabile. În decursul vieţii, scriitorul a fost distins cu numeroase premii, dintre acestea amintim Premiul Uniunii Scriitorilor pentru volumul de poezii „O viziune a sentimentelor”, Premiul Internaţional „Gottfried von Herder”, Premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române pentru volumul de poezii „Opera Magna”.