Lumea marinarilor

Lăchină Un oltean la Cernăuți (galerie foto)

În urmă cu 60 de ani, Editura Militară publica lucrarea „Navigație”, primul manual de specialitate dedicat viitorilor ofițeri de marină, editat după cel de-al Doilea Război Mondial. Autorii săi erau Mihai Chiriță și Victor Pavica1, celebrul cuplu de mentori ai navigatorilor români. Vorbesc de ei la timpul trecut pentru că iată, s-a împlinit recent un an de la trecerea la cele veșnice, la 26 ianuarie 2018, a primului dintre ei, contraamiralul de flotilă în retragere veteran de război Mihai Chiriță, o legendă a Marinei Române și un erudit al profesiei sale.
 

 

Destin de leu neîmblânzit

 
Fiul Mariei și al lui Marin Chiriță, Mihai Chiriță s-a născut pe 28 iulie/10 august 1914, în satul Bistreț, județul Gorj. A absolvit școala primară în satul natal, Liceul Militar „Ștefan cel Mare” din Cernăuți (1932) și Liceul Militar „D.A. Sturdza” din Craiova (1934), Școala Pregătitoare de Ofițeri București (1935), Școala Navală „N.M.S. Mircea” (1937), Școala de Aplicație a Marinei (1940) și Facultatea Politehnică București2.
 
A fost înaintat în gradul de aspirant (1 iulie 1937), locotenent (10 mai 1940), căpitan (1 decembrie 1944), căpitan de rangul 3 în rezervă (1953) și contraamiral de flotilă (17 decembrie 2015, D.P. nr. 1031 din 17 decembrie 2015).
 
A activat ca ofițer cu adjutantura și ajutor la Navigație și Timonierie pe monitorul „Bucovina” (vara anului 1937), ajutor la Artilerie 120 mm pe monitorul „Lascăr Catargiu” (vara lui 1938), practică pe monitorul „Lahovary” (vara 1939) și ofițer cu artileria A.A. pe monitorul „Ardealul”, cu care a participat la operațiunile de evacuare a Basarabiei (1 aprilie 1940-1941).
 
Detașat la Comandamentul Marinei Regale (1941 - iulie 1943), a lucrat la „Cartea de semnale”, fiind apreciat drept un „Foarte bun ofițer”. Ulterior a fost ofițer secund pe monitorul „Mihail Kogălniceanu” (iulie 1943-1944), comandantul navei apreciindu-l ca „foarte bun ofițer, pe care se poate conta în orice împrejurare.”.
 
În anul 1944 a fost mutat pe aceeași funcție, la bordul monitorului „I.C. Brătianu”, navă pe care, în lipsa comandantului bolnav3, a comandat-o în ultima decadă a lunii august. „Luasem hotărârea să plec cu Secția PTA (ponton de transport armat - n.n.) pe brațul Sf. Gheorghe - își va aminti peste ani comandorul Mihai Bănceanu. Mă grăbeam să ajung la bord și să fac o consfătuire cu comandanții de nave. Trecând pe lângă monitorul „Brătianu”, mă contrarie curățenia și bunul mers al serviciului la bordul acestei nave. Ce rost mai aveau toate astea? Dar oare comandantul o fi știind ce-l așteaptă? Nu-l văzusem pe la comandament. Mă hotărâi să urc la bord. Șeful de cart îmi dădu onorul cu sifleea.
- Domnu’ comandant e la bord? întrebai eu.
- Nu. E dom’ ofițer secund, îmi răspunse șeful de cart.
 
Dar sifleea fusese auzită și în careul ofițerilor și iată se îndrepta spre mine locotenentul Chiriță, secundul navei. Era un ofițer cu câțiva ani mai „vechi” și cu care fusesem ambarcat pe monitorul „Ardealul” cu ani în urmă. Rămăsesem în bune relații de atunci.
 
Chiriță era tipul omului întotdeauna voios, optimist și totodată corect și principial. Foarte bine pregătit în meseria noastră și om de caracter, își făcea o mândrie cu originea sa țărănească, oltenească. Pomenea adesea cu plăcere despre satul lui de pe malul Dunării, Bistrețul.
 
Îmi povestise odată, cu mult haz, că după ce a ieșit ofițer, s-a îmbrăcat în ținuta de paradă cu redingotă, bicorn, epoleții aurii cu franjuri și sabie cu ciucuri etc și s-a dus acasă. La coborârea din cursa Băilești-Bistreț se adunaseră toți copiii în jurul lui, ca la circ. Unul din ei dădu fuga acasă și strigă:
- Mamă, a venit „regiu” în capu’ satului!
 
Acum situația lui era foarte grea. După cum îmi povesti el mai târziu, comandantul monitorului se internase în spital cu o pretinsă rană de război, care era de fapt o scrântitură datorită fugii lui disperate în timpul unui bombardament. Se împiedicase în niște parâme și căzuse. Bântuit continuu de panică, făcuse tot posibilul să se interneze în spital. Lipsit de caracter și corectitudine, făcuse tot felul de abuzuri în gestiunea navei, protejat de intendenții de la comandament care, evident, erau cointeresați. Chiriță dusese o adevărată luptă cu el pentru intrarea în normalitate, dar susținut mereu din spate, comandantul câștigase întotdeauna. Slab pregătit profesional, dorea să se impună printr-o severitate deplasată, ceea ce îl făcea cu totul impopular. Plecarea lui de la bord fusese o ușurare pentru toată lumea.
 
Dar nu lipsea numai comandantul. Un ofițer în delegație, altul în spital și unul la Școala Specială, redusese mult statul major al navei. Rămăsese doar el, comandant și ofițer secund, șeful mecanic și un tânăr aspirant ofițer cu artileria.
 
Întâmpinându-mă cu voie bună și cu o bună strângere de mână, mă întrebă:
- Ce faci, amice? Fără a mai răspunde la întrebare, izbucnii:
- Ați auzit vestea?
- Ce veste, mă întrebă el, neliniștit.
- Comandamentul s-a evacuat la Hârșova și pe noi ne-a lăsat aci, iar mâine dimineață sosesc rușii la Tulcea, cărora trebuie să le predăm navele.
- Te știam om serios, măi Mimică, zise el. Cum poți să-mi spui așa o bazaconie?
- Nu, nu am nici o dispoziție. Și ce dracu’, doar am fost tot timpul aci, la 20 de metri în pupa lui”Basarabeanca”! Poate nu știi tu bine...
 
Atunci îi povestii în amănunt tot ce se întâmplase.
- Ce-o fi asta? căzu pe gânduri Chiriță. O fi lua-o razna amiralul [Alexandru Stoianovici - n.n.], dar Rădulescu? Să nu-mi dea nici o știre? Ce fel de șef de stat major era el? Cum adică? Toți au plecat și… ia stai puțin… eu sunt acum cel mai vechi ofițer din flota de la Tulcea. Și nu știu nimic! Halal treabă! Iată-mă deci avansat rapid dincolo de comanda navei. Iată-mă comandant de flotă! conchise el cu umorul său caracteristic.
 
După lămurirea situației, îi spusei că intenționam să plec la Constanța, pe brațul Sf. Gheorghe.
- Măi, cred că nu-mi spui asta în intenția de a căpăta o aprobare. Nu mă considera încă șef suprem. Vreau să mă duc la „Basarabeanca” și să caut să iau legătura cu Rădulescu. Până atunci, dacă crezi că e bine, poți să plci, până nu-mi iau eu responsabilitatea. Dar ce te face să crezi că rușii nu ajung înaintea ta la Sf. Gheorghe? Doar de la Sulina la Sf. Gheorghe se ajunge în câteva ore de marș... Gândește-te bine...
 
Mă despărții de Chiriță și plecai la bord, cu oarecare îndoială în suflet. Adunai imediat comandanții de nave și le expusei situația. Din discuție reieșiră o grămadă de dificultăți. Mai întâi era nesiguranța navigației; nici unul din noi nu fusese vreodată pe acest braț al Dunării. Pericolul unei puneri pe uscat era foarte probabil și totodată sigur catastrofal, căci imobilizați, deveneam o țintă ușoară pentru aviație. Ar fi fost de preferat să se circule noaptea pentru a scăpa de aviație, eventualitate repede exclusă. În fine, era foarte probabil să-i găsim pe ruși la Sf. Gheorghe. Eventual, puteam forța trecerea, dar mai mult ca sigur că rușii ar alerta aviația lor, care ne putea urmări până la Constanța. În concluzie, riscul era prea mare și proiectul fu abandonat.
 
Târziu în noapte mă dusei, din nou, la „Brătianu”. Chiriță îmi povesti că se dusese la „Basarabeanca” și găsise acolo pe căpitanul Stoenescu (care se întorsese) și pe locotenentul Marinescu. Chiriță le ceruse lămuriri. Dar aceștia îi spuseseră că nici ei nu știau nimic și să facă și el ce credea de cuviință. Atunci el se hotărî să ducă monitorul undeva pe brațul Sf. Gheorghe și să aștepte evenimentele.
 
În momentul când făcea manevra de plecare, apăru pe mal șeful statului major și îi strigă să acosteze la loc. Așa că acum avea o dispoziție clară: să aștepte venirea rușilor și să le predea navele.”4.       
 
Astfel, conform ordinului telefonic al Comandamentului Forțelor Fluviale, pe 27 august 1944 monitorul „Brătianu”, vedeta fluvială nr. 3, pontoanele armate nr. 404, 405 și 406, remorcherele „Mântuirea”, „Spiros” și „Haralambos” și alte două remorchere fluviale s-au îndreptat în linie de șir, din Tulcea spre Ismail5.
 
„Acostarăm pe malul stâng, fiind încadrați de un monitor sovietic, vedete blindate și alte nave militare sovietice - își va aminti comandorul Bănceanu. Era clar, rușii nu aveau încredere în noi și se temeau ca nu cumva una din nave să o „șteargă”.
 
Contraamiralul Gorșkov veni în vizită la bordul monitorului „Brătianu”. Locotenentul Chiriță, în calitate de cel mai vechi ofițer al navelor românești, dădu raportul amiralului sovietic. Acesta, cu o comportare amabilă, ceru lui Chiriță să-i predea stiletul. Chiriță și-l desprinse din carabiniere și îl oferi amiralului. Și iată cum acest mic cuțitaș care atârna de centura ofițerilor de marină căpătă acum un rol simbolic: capitularea.
 
Probabil Gorșkov visase altceva: predarea unei săbii autentice de către un amiral român. Faptul pierdea mult însă din importanța așteptată, atât datorită gradului comandantului inamic cât și datorită minusculului stilet, apropiindu-se de ridicol. Era un gest complet desuet, rămas din tradițiile cavalerești, care nu se potrivea deloc cu modul de comportare al ofițerilor sovietici.
 
Amiralul rus ne ținu o mică cuvântare, tradusă de un ofițer rus. Amiralul era un bărbat slăbuț, nu prea înalt și părea grozav de tânăr (pentru gradul lui). Cine ar fi crezut atunci că nouă ani mai târziu avea să ajungă comandant suprem al Marinei sovietice?
 
Fără a pomeni de vreun armistițiu, amiralul ne ceru să ne luăm angajamentul că vom lupta în continuare, alături de flota sovietică, împotriva navelor germane. Fiecare ofițer care își lua angajamentul trebuia să-l prezinte în scris; ca urmare a acestor angajamente, ni se permitea să păstrăm pavilionul național și echipajele.”6.
 
În ziua de 1 septembrie 1944, la ora 4.00, navele au fost sechestrate iar echipajele au fost arestate de către trupele sovietice aliate, din ordinal și contrar garanțiilor amiralului Gorșkov. Locotenentul Mihai Chiriță a fost dus în bou-vagon, în lagărul de triere de la Odessa, de unde a fost trimis, împreună cu alți ofițeri de marină români, în lagărul de la Oranki.
A revenit în țară în mai 1948, după patru ani, fiind repus în toate drepturile sale, dar, la 1 iulie 1948, la fel ca toți ceilalți ofițeri care nu au aderat la Diviziile „Tudor Vladimirescu” ori „Horea, Cloșca și Crișan”, a fost trecut în rezervă7.
 
În anul 1953 a fost reactivat și încadrat la Școala Militară de Marină, ca profesor de navigație și astronomie. În 1954 a fost numit șef al Catedrei de Astronomie nautică, Aparate electrice de navigație și Hidrometeorologie.
 
„Circa 10 ani după terminarea războiului, fui rechemat în cadrele Marinei, temporar, ca profesor la Școala Navală - consemnează în Memoriile sale comandorul Mihai Bănceanu. Acolo l-am întâlnit pe Chiriță, rechemat și el după revenirea din prizonierat.
- Ce faci, măi Mimică, izbucni el vesel. Mi-ai tras chiulul la Ismail, să-ți fie rușine! Cât am fost prizonier mă gândeam la tine.
 
Era același optimist și plin de sănătate. El îmi povesti ce s-a întâmplat la Ismail, după despărțirea noastră. […] …Dar hai să mâncăm ceva. Mie mi-e foame mereu căci în lagăr am mâncat numai „cașa” rusească.
 
Acesta deveni adagiul pe care Chiriță îl repeta mereu, cu umorul lui sănătos, care nu-l părăsise niciodată.”8. În anul 1960 a fot trecut din nou în rezervă. S-a stabilit în București, unde a activat ca bibliotecar și traducător în cadrul Direcției Generale a Navigației Civile din cadrul Ministerului Transporturilor și Telecomunicațiilor, în perioada 1960-1965.
 
Din anul 1965 a fost inspector șef de port la brevetarea personalului navigant în cadrul Inspectoratului Navigației Civile, fiind cunoscut pentru exigența și profesionalismul său. La 1 februarie 1977 a ieșit la pensie. A fost lector la Cercul de Astronautică din cadrul Observatorului Astronomic Popular București.
 
Este autor al lucrărilor „Astronomie nautică”, Editura Militară, București (1957), coautor al manualului „Navigație”, Editura Militară, București (1959) și a colaborat la redactarea „Lexiconului maritim englez-român”.
 
De asemenea, după 1990 a mai publicat „Prizonier de război în Uniunea Sovietică”, broșură editată de Liga Navală Română, filiala Constanța, cu sprijinul Statului Major al Marinei Militare (1999), „Bistreț-Dolj. Repere istorice” (vol. I și II), „Bârca-Dolj. Repere istorice”, „Studii de istorie” (eseuri), „Amintiri din război și prizonierat. Fapte și oameni”, „Bistreț-Dolj. Genealogii de neamuri” (2005) și „Bistreț-Dolj. Documente și acte”, vol. I (1385-1956) și vol. II (1811-1989), la Editura Sitech din Craiova.
 
Reluând legătura după Revoluție cu foști camarazi de front, comandorul Mihai Bănceanu îl descrie elogios pe vechiul său amic: „Chiriță era același om întreprinzător, integru, cu caracter și… optimist. În prizonierat avusese o comportare plină de demnitate și refuzase înscrierea în diviziile de voluntari. Rămăsese cu o puternică aversiune pentru ruși datorită modului cum se comportaseră aceștia la Armistițiu, cum fusese luat prizonier și cum fusese tratat în lagăr.
 
Același dispreț căpătase și pentru Partidul Comunist și refuzase propunerea pe care o primise de a se reintegra în Marina Militară. Avea acum o activitate laborioasă în istoriografie; cheltuise multă energie, timp și bani pentru niște lucrări care au fost bine apreciate și de istorici. Cu multă dragoste alcătuise o vastă monografie a satului său natal, Bistrețu. Dar ceea ce admiram mai mult la el era, în special, asiduitatea și tenacitatea cu care lupta pentru reabilitarea memoriei amiralului [Horia] Macellariu. Întâmpinase multe dificultăți din partea unor oameni care rămăseseră sub influența propagandei de denigrare a amiralului.”9.
 
A publicat articole memorialistice și documentare în „Marea Noastră”, „Revista de istorie militară”, „Marina Română”, „Revista Arhivelor” și „Magazin istoric”. A fost distins cu „Coroana României” clasa a V-a cu spade și panglică de „Virtute Militară”, „Medalia Muncii”, Emblema de Onoare a Statului Major al Forțelor Navale (2009) și Emblema de Onoare a Statului Major General (2014).
Moșul
 
După Revoluție i-a încredințat contraamiralului de flotilă Niculae Ștefan, unul dintre foștii săi elevi de suflet din Școala Militară Superioară de Marină din anii 1953-1955, o „schiță umoristică și autobiografică”, intitulată „Amintiri din viață”, pe care a prezentat-o pe 5 septembrie 2002, la aniversarea a 50 de ani de la absolvirea liceului (1934-1984).
 
Rafinat narator și subtil umorist, textul cu pricina este plin de confesiuni, picanterii și savoare: „Stimate domnule profesor Țopa, stimate doamne, domnule comandor Deică și dragi colegi, Mă consider printre norocoși și fericiți fiindcă trăiesc, sunt sănătos și pot lua parte la această emoționantă revedere a noastră. În puține cuvinte, doresc să evoc câteva amintiri legate de cei 57 de ani care au trecut de la admiterea în liceu.
 
M-am născut în satul Bistreț din județul Dolj, sat situat pe malul bălții cu același nume, la Dunăre. Tatăl meu - țăran sărac și neștiutor de carte, având cinci copii - nu se gândea să mă dea mai departe la învățătură.
 
Totuși, la propunerea învățătorului Gherase Popescu, dându-i-se asigurări că voi reuși, obținând și o bursă și că, deci, nu-l va costa nimic, tata a îngăduit să dau examen de admitere la Liceul Militar „Ștefan cel Mare” din Cernăuți, alături de voi, bucovinenii și moldovenii, în 1927. Și nu i-am dezamăgit: din cei 880 de candidați prezenți, am reușit ocupând locul al 11-lea din cele 80. Binefăcătorul meu, aflat în sală la examenul oral, spunea după aceea că l-am impresionat plăcut pe profesorul de limba română din comisie, Aurel Vasiliu. Micuț de stat, vorbisem tare și într-un grai pur oltenesc.
 
Examenul de admitere a însemnat pentru mine și primul contact cu cei de la oraș. Tata îmi cumpărase o pereche de ghetuțe de la târg, nana - fratele meu cel mare - îmi împletise o pălărioară din paie de grâu iar mama îmi făcuse, în grabă, un costumaș din dimie țesută în casă.
 
La vizita medicală - înghesuiți în fața infirmeriei, în așteptarea rândului - simțeam cum cineva îmi tot smulgea fire de lână din haină. Nemaiputând răbda insulta și șicana, m-am întors mânios către el. În fața mea a apărut un domnișor, îmbrăcat elegant - în șort, cu o cămășuță albă cu revere și o bască așezată într-o parte -, care, zâmbind, mi-a spus ironic: „- Ce-ai venit cu oaia pe tine, mă?”. M-am rușinat și m-am calmat. Era prima mea umilință și înfrângere!
 
A urmat la rând cea de-a doua umilință, dar nu și înfrângere până la urmă. În toamnă au început cursurile și prima dificultate apărută în calea mea a fost limba franceză. Profesorul nostru Kaloș nu cunoștea prea bine limba română, în schimb, era foarte exigent și sever la darea notelor, în timp ce eu, care nu auzisem niciun cuvânt străin în sat la mine, nu eram în stare să pronunț „Je suis”.
 
După primul trimestru mă bătea gândul să nu mă mai înapoiez din vacanță, la liceu. În schimb, Silviu Verenca avea o pronunție perfectă. El nu spunea ca noi, cei veniți de la baltă, „leo” sau „deo”, ci „lă” și „dă”, în vârful limbii.
 
Dar limba franceză nu constituia singura greutate pentru mine. În același timp, s-au adăugat muzica - vocală și instrumentală - cu notele, gama, solfegiile și partitura respectivă, desenul artistic și chiar lucrul manual. Îmi dădeam seama că sunt neîndemânatic și nu am aptitudini practice.
 
Complexul sufletesc pe care începusem să-l trăiesc era accentuat și de faptul că râdeați de vorbele noastre, ale celor șase olteni care ne aflam printre voi. La B, eu și Nicu Drăgușin din Segarcea eram ceva mai reținuți; în schimb, Sandu Alexandru din Popânzălești trecea ușor la harță iar la nevoie, Nițu Florea din Amărăștii de Jos rezolva răfuiala cu pumnul: „- Ce-aveți cu Sandu, mă, fire-ați ai dracu’ să fiți?”.
 
La A, reprezentanții oltenismului erau Manu Petre și Iordănescu Nicolae din Zăvideni, vajnici apărători ai acestuia. Este adevărat că printre noi se mai aflau și mulți din Muntenia, care dăduseră examen de admitere la Liceul Militar de la Mănăstirea Dealu, dar fuseseră repartizați la Cernăuți. Ei nu puteau fi însă întotdeauna alături de noi, oltenii, fiindcă atunci când începea interminabila dispute pe tema „Ce este cârlan” și „Ce este noatin”, oltenii și moldovenii ne potriveam în păreri, de data aceasta.
 
Ați mai fi vrut să știți și cum mi se spune acasă, pe numele cel mic. O divulgare a lui ar fi stârnit uimirea, dar și batjocura din partea voastră. De aceea, îmi ascundeam cărțile poștale pe care le primeam de la părinți, cu multă abilitate. De poreclit, m-ați poreclit de la început Moșul, fiindcă eram cel mai în vârstă din clasă, fiind născut la 28 iulie 1914. Altă dandana pe capul meu!
 
În cele din urmă trecând anii, au învins însă voința, perseverența și silința la învățătură, precum și adaptarea la mediu. Am fost printre cei mai buni la franceză, germană, latin și greacă, la care mai târziu, în Școala Navală, se vor adăuga engleza și rusa, pentru ca, în final, să ajung posesorul a cinci certificate de traducător pentru limbile franceză, germană, engleză, italiană și rusă, obținute prin examen la Academia Română și Ministerul Învățământului, precum și coautor, împreună cu alți trei marinari, al unei lucrări enciclopedice, intitulată „Lexicon maritim englez-român cu corespondenți în limbile franceză, germană, spaniolă și rusă”.
 
La muzică n-am strălucit niciodată, dar m-am descurcat, cum s-ar zice, deoarece făceam parte din corul cel mare al liceului ca altist. Cred că îmi lipsea ori vocea ori urechea sau poate și una și alta. Dădeam din buze, numai. În ceea ce privește vioara, după patru ani cât a durat cursul, nu am reușit să trec mai departe de pagina 1 a partiturii.
 
În schimb, în anul 1932, transferându-mă la Liceul Militar din Craiova, am dus cu mine pe scena de acolo Brezaia voastră, ceea ce a constituit o mare revelație și, în același timp, un răsunător succes pentru mine. Ea a și intrat în tradiția liceului. În vacanța de Crăciun am purtat-o de căpăstru chiar și pe linia mare a satului meu, Bistreț - Dolj. De atunci profesorul de muzică, compozitorul Nelu Ionescu, mă avea în mare simpatie, iar la darea notelor, pentru a nu mă pune în dificultate dacă m-ar fi întrebat despre „bemoli, dieji și becari”, îmi spunea: „- Chiriță, ia cântă, tu, capra aia!”. Era suficient să deapăn o strofă-două cu „Ța, ța, ța, căpriță, ța” și 10 era asigurat. Bistricenii mei m-au arătat în fotografia apărută în ziarul „Universul”, de sărbători, în 1933 (Făcusem parte din corul liceului, care a fost premiat la concursul de la Ateneul Român).
 
La desen, dacă m-ar fi pus să fac un bou, cu siguranță ar fi ieșit un cartof. Mai târziu, mi-am descoperit, însă, talentul la desenul industrial, când la Școala Politehnică, în anul I și II, planșele mi-au fost cotate cu cele mai mari note. În ceea ce privește lucrul manual, într-una din toamne mi-am stricat cărțile, nou-nouțe, ca să le leg eu, dar au rămas necartonate. Noroc că la darea notelor toate acestea erau... dexterități.
 
În liceu, matematicile și astronomia, chimia și fizica, literatura și filosofia au devenit adevărate pasiuni pentru mine. Am colaborat timp de cinci ani la „Gazeta Matematică” și am participat la concursul „Tinerimei Române” de la București.
 
Nu a lipsit nici răsplata în acest timp și anume mersul ascendent în ceea ce privește clasificația: la absolvirea clasei I am ocupat locul 17, la absolvirea celei de a II-a - locul 14 iar la absolvirea celei de-a III-a, locul 3, pe care mă voi menține până la absolvirea liceului; în ultima clasă (a VII-a) am fost elev plutonier.
 
Și tot ca o răsplată, în 1954, când Școala Navală a fost transformată în Institut de Marină10, am fost rechemat și numit șef al Catedrei de Astronomie nautică, Aparate electrice de navigație și Hidrometeorologie iar după trei ani de profesorat, Editura Militară mi-a tipărit cele două cursuri - Navigație și Astronomie nautică -, aflate și astăzi în uz la Institutul de Marină.
 
La capătul unor astfel de rezultate, nu o dată mi-am adus aminte de profesorul nostru de fizică și chimie Alaci, care atunci când elogia opera lui Thomas Alva Edison, inventatorul gramofonului, nu uita să adauge: „- Succesul în viață înseamnă 99% muncă și numai 1% noroc!”.
 
Fiindcă mi-ați spus Moșul, nu m-am supărat niciodată pe voi. Ulterior, porecla aceasta a mai fost reeditată încă în trei rânduri, de către alți tineri cu care am lucrat, la IPRONAV, la Institutul de Marină și la Inspectoratul de Navigație, așa încât ea s-a transformat în renume. Eram printre cei mai în vârstă și cam sfătos, după spusele lor. Astăzi, privindu-vă, parcă n-aș mai fi eu Moșul, ci voi ceilalți, cu excepția lui Vasilică Cârje, Petre Tudor, Costică Lupu, Buzumurga Vladimir și Andrei Mircea, care ca și mine, par a fi mai ușor de recunoscut.
 
Cât despre Maxim Nicolae, cu toate eforturile mele, nu mi-l pot închipui cum arăta acum 50 de ani! Că voi ați îmbătrânit și nu eu, mai am și alte dovezi. Cu ani în urmă m-am adăpostit de ploaie sub copertina unei clădiri de le Bulevard. Alături de mine se mai afla o namilă de om, care și-a îndreptat privirea de sus în jos și mi-a spus: „- Ce, mă, nu mă mai cunoști?”. „- Cred că faci o confuzie” - i-am răspuns. „- Ce confuzie, mă? Nu ești tu Chiriță?” „- Ba da!”. „- După nas te-am cunoscut, mă. Eu sunt Costică Haret.”. Și când mă gândeam că prin 1930 Costică era un copil firav și tare frumușel! Nu știu cu ce vă hrănea Școala de Ofițeri de Artilerie, de parcă v-ar fi pregătit să trageți tunul după voi, la nevoie. Așa îl găsisem și pe Botezatu Gheorghe, în februarie 1944, la Școala comandanților de baterii de la Dadilov.
 
O întâlnire cu Gicu Mărgărit pe la Universitate, după ce ne mai văzusem cu 2-3 ani în urmă, nu a fost mai puțin hazlie. Cum m-a văzut, s-a îndreptat către mine și - jovial și volubil la vorbă, cum îl știm - a și început să-mi povestească ceva. Eu îl priveam din diferite unghiuri și încercam să prind vreun cuvânt care să-mi trădeze pe domnul din fața mea, gras și bucălat. Dându-și seama de încurcătura în care mă aflam, tot el zice: „- Mă, tu nu știi cu cine stai de vorbă!”. „- Așa e”, i-am răspuns rușinat. Iar în vacanțele noastre, între două trenuri, nu o dată fusesem invitatul lui, în strada Polizu nr. 10, de lângă Gara de Nord.
 
Astăzi, când ne-am fotografiat, prietenul meu Vasilică m-a așezat în față, ca unul ce eram decanul de vârstă al promoției. Am nimerit și între cucoane, mai fiind și necăsătorit. Nimeni nu s-a gândit însă că locul acesta i s-ar fi cuvenit domnului profesor Țopa. Dânsul, cu modestia care l-a caracterizat o viață întreagă, s-a așezat printre elevi, dovedind prin aceasta că este tânăr și nu se simte deloc bătrân. De altfel, azi dimineață, intrând în curtea Casei Universitarilor, m-am îndreptat către grupul cel mai apropiat și l-am și luat în brațe pe cel pe care nu-l cunoșteam, spunând: „- Tu, care ești, mă?”. Cei din jur, consternați de gestul meu, s-au grăbit să-mi spună: „- Măi, vezi că este dom’ profesor Țopa!”, pentru ca nu cumva să-l și sărut. Aveam o scuză: nu-l mai văzusem din 1969! O făcusem, însă!
 
În ceea ce privește limba voastră moldovenească cu care vă făliți atâta, ca oltean ce m-am aflat printre voi, am fost răzbunat, cu câțiva ani în urmă, de un nepot al meu, ajuns la Liceul de Marină comercială de la Galați, numai printre moldoveni. După o lună de zile de batjocură din partea colegilor săi, datorită graiului său de oltean, disperat, și-a luat bagajul și s-a înapoiat în Oltenia, de unde venise. A trebuit, însă, să se înapoieze fiindcă bunicu-său îl voia marinar și urmaș al meu. După un an de zile, îmi spunea: „- Acum m-am lămurit eu, unchiule. Ei (adică voi, moldovenii) nu știu românește, fiindcă în dicționar scrie picior, cum vorbim noi, și nu chișior, cum zic ei, iar curechi, barabule și perjă nici nu se găsesc în dicționar.”. Mai aflase între timp și din ce cauză murise Ștefan cel Mare: De șiudî, fiindcă nu putea să pronunțe corect 555; el spunea „șinșisutișinșizăci șî șinși”.
 

Lăchină

 
A mai rămas o chestiune de lămurit: de ce nu voiam să-mi aflați numele mic? La vremea aceea, salvarea din încurcătură mi-a venit de la familia Văleanu, la care mi-am petrecut una din vacanțe. Mama și cele două surori ale lui Costinel, neînțelegând și neîmpăcându-se cu acest nume oltenesc, pe care de data aceasta a trebuit să-l declar, mi-au inventat unul moldovenesc - Mișu, de la numele meu de botez Mihail (așa m-ați cunoscut voi și acest nume s-a transmis și colegilor mei marinari; după 1948, stabilindu-mă în Capitală, noile cunoștințe mi-au spus Mihai).
 
Dar cu aceasta încurcătura nu se terminase ci s-a mutat la țară, în familie. Tata, care nu pricepea sensul schimbării numelui și nici numele în sine, neobișnuit pe acolo, își închipuia că Mișu trebuie să se cheme cunoștințele mele de la București, adică familia Văleanu. De aceea, atunci când veneam în vacanță, nu uita să mă întrebe: „- Da’, alde domnu’ Mișu de la București, ce mai fac?”.
 
Astăzi, mă mândresc cu numele pe care-l port și pe care îl cunoaște tot satul, fiindcă așa m-au mângâiat și frații, iar după cercetarea onomasticii românești întreprinsă în ultimii ani, am descoperit că el constituie un unicat nu numai la Bistreț-Dolj, ci în întreaga țară. Nume asemănătoare se mai întâlnesc prin Oltenia, dar un al doilea ca acesta, nu.
 
Și ca să nu abuzez de curiozitatea și răbdarea voastră, iată cum mi se spune în sat: Lă-chi-nă! Lăchină. Nimic bizar și de neînțeles, el fiind un simplu diminutiv de la Mihail, de unde și Mihalache (numele nașului meu de botez) - Lache - Lăchiță. În sat mai sunt nume asemănătoare, ca Tăchină (de la Dumitru - Dumitrache - Trache sau Tache - Tăchiță); Săchină (de la Tănase - Tănăsache - Sache - Săchiță) și chiar Costină (de la Constantin). Și mai sunt și altele, ca Gherghină, Ghină, Lină, Mină, Nină, Titină. Dacă, întâmplător, ați fi trecut prin Bistreț acum 40-50 de ani și ați fi întrebat de Mihai Chiriță (de Mișu, nici atât), nimemi nu ar fi știut despre cine poate fi vorba. În schimb, dacă ați fi întrebat de Lăchină, fără a mai pronunța numele de familie, și copiii mici v-ar fi răspuns.
 
La cele spuse până acum, adaug și o întâmplare din clasa I, pentru a vă încerca memoria. Am intitulat-o „Se non è vero, è ben trovato” (în traducere, pentru neamurile mele de la țară: „Chiar dacă nu este adevărat, se potrivește însă”), fiindcă „eroul” de atunci nu-și mai aduce aminte de ea, astăzi. În anul 1928, generalul Gouraud11 - mare mutilat de război și guvernator al Parisului - a vizitat Liceul nostru. După ce a trecut în revistă batalionul de elevi, mergând clopin-clopant (șontâc - șontâc), s-a oprit la clasa noastră, în dreptul flancului drept, unde Andrei Mircea îi depășea cel puțin cu un cap în înălțime pe ceilalți și i s-a adresat: „- Quel âge avez-vous?”. (Ce vârstă ai dumneata?). Mircea, surprins, n-a știut ce să răspundă. Ofițerii români din spatele generalului îi făceau semne, iar colegii din jur îi spuneau ceva pe șoptite, așa încât s-a hotărât și a răspuns: „_ Quarante”. (40). Stupoare și zâmbete îngăduitoare, fiindcă el nu avea decât „quatorze” (14).
Dragi elevi,
 
Ca un omagiu adus celor două licee militare unde am urmat cursurile timp de 7 ani (1927-1932) la Cernăuți și (1932-1934) la Craiova, Marinei care m-a preluat după aceea, precum și satului în care m-am născut și am copilărit permiteți-mi să mai amintesc câteva fapte.
 
În toamna anului 1932 m-am transferat la Liceul Militar „Dimitrie A. Sturdza” din Craiova, din motive familiale, tata nemaiputând să-mi plătească drumul pe C.F.R. lucrul acesta a constituit pentru mine un profund regret, fiindcă gândul și inima îmi rămăseseră la Cernăuți. Și astăzi port recunoștință lui „Ștefan cel Mare” de pe strada Mihai Viteazul colț cu Cuciurul Mare, fiindcă acolo au început să se îmbogățească cunoștințele mele intelectuale și tot acolo mi-am format educația și caracterul.
 
Chiar și temperamentul mi s-a modificat printre voi, moldovenii. Am devenit, pare-se, mai molcom, mai potolit. Ca în povestea cu moș Ion, spusă de profesorul nostru de educație militară, căpitanul Pahonțu. Întâlnit pe ulița satului și întrebat unde merge, moș Ion a răspuns, numărându-și pașii: „- Mă-c la moară s-a-c-un sac”, adică „Mă duc la moară să aduc un sac”. Mai târziu, unul din comandanții mei de monitor - comandorul Bănică - îmi și spunea „Oltean pârât”, iar atunci când îmi mai ieșeam din fire, mă arăta cu degetul și exclama: „- Ia, uite, cum țipă olteanul în el!”.
 
Numele profesorilor noștri cernăuțeni și al comandanților și ofițerilor instructori - amintiți de unii dintre voi - rămân de neșters în memoria mea. Alături de ei, adaug pe cel al profesorului Nicolae Balaban de la Craiova, moldovean de-al vostru de prin părțile Tutovei, care mi-a infiltrat dragostea pentru astronomie, ca și interesul pentru filosofie. Era un adevărat Titan în materie de matematici!
 
La Marină, m-am dus mai mult dintr-un capriciu, având drept de opțiune în ceea ce privește alegerea armei, ca unul ce mă aflasem printre premianții clasei. Până atunci, văzusem o singură data marea, în vara anului 1930, când am fost trimis în tabăra liceelor militare de la Eforie. Despre vapoare, nu știam nici cât știu copiii mici de astăzi inițiați cu ajutorul jucăriilor mecanice.
 
La vizita pe care am făcut-o la Constanța, după terminarea Școlii Pregătitoare de Ofițeri din București, în primăvara anului 1935, ieșind cu nava-școală „Constanța” în mare, eu încercam să descopăr corelația dintre cârmă și elice, nedându-mi seama că, de fapt, ele acționează absolut independent. La Bistreț, în portul de la Dunăre, eu nu văzusem decât șlepuri nepropulsate (fără elice) numai cu cârmă, iar - în copilărie - noi, copiii, ne jucasem cu praștii sau arcuri făcute din coardă de dud și suliți din trestie, ca în Evul Mediu. Cei mai mari știau să facă bărcuțe din hârtie, pe care le puneam pe băltoace și prin șanțurile umplute cu apă de ploaie. Cine știa să facă și „aeroplane” și să le mai și zboare, însemna că era meșter mare.
 
Nu vă mai povestesc ce am pățit când am făcut cunoștință pentru prima oară cu telefonul și liftul! Și nu mai eram de mult un copil! Eram conștient de stângăcia care mă urmărea la tot pasul, dar gafele pe care le făceam își găseau explicația în timiditatea și lipsa mea de îndrăzneală. Mi-au devenit dragi însă, atât marea cât și Marina. Timp de peste patru decenii cât am activat în Marină, am cunoscut numai satisfacții, intelectuale și morale, începând cu voiajele din Marea Neagră și Marea Mediterană, la început fiind ambarcat ca elev, apoi ca ofițer și profesor pe navele-școală ale Marinei Militare și încheind seria acestor voiaje cu cel întreprins în Oceanul Atlantic - via Gibraltar și Las Palmas, cu „Polar II”, în 1974, ca inspector de navigație.
 
Este adevărat că după cei șapte ani „grași” de la începutul carierei, ca aspirant de marină și locotenent, au urmat și alți patru „slabi”, de data aceasta. Reîntors din captivitate, în 1948, deși nu mi-am mai găsit locul în Marina Militară, am avut totuși norocul să lucrez în meseria pentru care mă pregătisem, până la pensionare, în anul 1977, ca proiectant constructor de nave la IRPONAV, profesor la Institutul de Marină, instructor de marină în Comitetul Central al Asociației Voluntare pentru Sprijinirea și Apărarea Patriei și inspector de navigație în Comandamentul Marinei Civile din Ministerul Transporturilor.
 
Satul în care m-am născut nu l-am dat niciodată uitării. După plecarea de acolo, l-am văzut de nenumărate ori, ducându-mă să-mi văd părinții și neamurile, iar după ce m-am pensionat în 1977, i-am dedicat ultimul efort intelectual pentru a-i întocmi monografia și a-l face cunoscut în întreaga țară. Până acum, am și realizat unele lucruri în acest sens: o colecție de documente (3 volume), o expoziție cu ocazia împlinirii a 450 de ani de la reînființarea lui (1531-1918), deschiderea unui șantier arheologic pe grindurile din baltă de către Institutul de Arheologie din București.
 
În ceea ce privește popularizarea numelui lui, trebuie să vă spun că începând de anul trecut, acesta a și trecut granițele țării, fiind purtat pe oceanele lumii de mineralierul „Bistreț”, de 65.000 tone, navă construită în Șantierul Naval de la Constanța. Astăzi, peste 10.000 de marinari ai flotei române cunosc semnificația numelui „Bistreț”.
 
Urmează la rând întocmirea monografiei propriu-zise, dezvelirea și restaurarea castrului roman de la Dunăre de către cercetătorii Muzeului Militar Central, precum și sărbătorirea, la anul, a 600 de ani de la prima atestare documentară (1385 - 1985). Expoziția, aflată deja în pregătire, va cuprinde peste o sută de spițe genealogice de neamuri de clăcași ai satului.
 
Nu uit că școala satului meu natal m-a dotat în anii 1922-1927 cu trei arme-cheie, cu ajutorul cărora am putut pătrunde în cetatea „Ștefan cel Mare” de la Cernăuți. Acestea au fost: aritmetica, gramatica și caligrafia.
 
Și dacă altădată colegii mei de la Școala Navală îmi spuneau în ironie „Bistreț”, recent, unii dintre ei, în frunte cu comandorul Adam Traian12 de la Iași, profesorul nostru de Artilerie, mi-au propus să adaug în coada numelui de familie și pe cel de Bistreț, ca un semn de noblețe, de data aceasta.
 
Astăzi, când mă apropii de vârsta de 70 de ani, țin să aduc prinosul meu de recunoștință părinților, învățătorilor și binefăcătorilor mei: învățătorii Gherase Popescu, Alcheu Ciupitu - dirigintele Poștei din Bistreț, I. Dumitrescu - revizorul Pescăriilor Statului de la Bistreț, general [Nicolae] Magereanu, general [Dumitru] Vrăjitoru, amiral [Corneliu] Bucholtzer și Theodor Cocea din București.
 
Dragi colegi, închei cu urarea:
Să ne revedem peste cinci ani, sănătoși și cu toții, iar din mijlocul nostru să nu lipsească nici de data aceia distinsul și iubitul nostru profesor doctor docent în științe naturale Emilian Țopa, fost director al Grădinilor botanice din Cernăuți, Cluj și Iași, precum și comandorul de aviație inginer Dumitru Deică, fostul nostru instructor de companie, care acum 55 de ani purta gradul de elev plutonier.
Tuturor - sănătate și ani mulți, dar mai ales buni!
Familiilor dumneavoastră - prosperitate, bucurii și fericire!
Mihai Chiriță din Bistreț, zis Lăchină13.
 
Sursa foto: Centrul Media al Forțelor Navale
 
Despre Marian Moşneagu 
 
Comandor (r) dr. Marian Moşneagu s-a născut în Bucovina, însă destinul l-a trimis la Liceul Militar de Marină din Constanţa. A urmat apoi cursurile Institutului „Mircea cel Bătrân” (1980-1984) şi ale Facultăţii de Litere, Istorie, Drept şi Teologie, specializarea Istorie, din cadrul Universităţii „Ovidius” Constanţa (1995-1998). Ulterior, a devenit doctor în Istorie, la Universitatea din Craiova (2004). A fost director al Muzeului Marinei Române (2001-2006) şi şef al Serviciului Istoric al Armatei (2007-2016).  
 
Citeşte şi: 
 
Interviu online cu comandor (r) Marian Moșneagu „Pentru mine, uniforma a fost nu numai o emblemă, ci și un standard de viață“ (galerie foto)
 
Revoluţia lui Cico Ultima baricadă (galerie foto)
 
 
1 Comandorul Victor Pavica (n. 5 iulie 1925, comuna Zam, jud. Hunedoara – d.?), a activat ca profesor de Tactica Flotei (31 decembrie 1952 – 1 decembrie 1954), lector superior la Catedra de Navigație (1 decembrie 1954 – 16 noiembrie 1965), șef al Catedrei de Tactica Flotei (3 octombrie 1958 – 29 august 1963) și ofițer cu munca de cercetare științifică (29 august 1963 – 1 februarie 1964) la Școala Militară Superioară de Marină din Constanța, respectiv lector (1 februarie 1964 – 16 septembrie 1972) și conferențiar (16 septembrie 1972 – 30 aprilie 1975) la Catedra de Tactică a Marinei din Academia Militară Generală din București.
2 Marian Moșneagu, ,,Dicționarul marinarilor români”, București, Editura Militară, 2008, pp. 88-89.
3  Este vorba despre locotenent-comandorul Virgil Gealep (n. 3 ianuarie 1901, Râmnicu Sărat – d. ?), fost comandant al monitorului ,,I.C. Brătianu” în perioada aprilie 1943 – august 1944. Rănit în angajamentul aero-naval din regiunea Ismail din 24 august 1944, a fost internat în spitalul Tulcea, respectiv Spitalul ,,Filantropia” din București (august 1944 – aprilie 1945). [Marian Moșneagu, ,,Dicționarul marinarilor români”, București, Editura Militară, 2008, p. 188].
 
4 Mihai Bănceanu, ,,Pe puntea de comandă. Evocări”, București, Editura Sylvi, 2003, pp. 458-461.
5 Marian Moșneagu, ,,Politica navală postbelică a României (1944-1958), Ediția a II-a, București, Editura ,,Mica Valahie”, 2006, p. 74.
6 Mihai Bănceanu, op.cit., pp. 465-466.
7 Marian Moșneagu, ,,Amiralii României. Dicționar enciclopedic”, Constanța, Editura Ex Ponto, 2017, pp. 104-106.
8 Mihai Bănceanu, op.cit., pp. 492-493.
9  Ibidem, p. 554.
10 De fapt, este vorba despre Școala Militară Superioară de Marină, înființată pe 25 septembrie 1954, în baza H.C.M. nr. 1887 și a Ordinului M.F.A. nr. 00252610, ca instituție de învățământ superior. [Marian Moșneagu, ,,Politica navală postbelică a României (1944-1958), Ediția a II-a, București, Editura ,,Mica Valahie”, 2006, p. 339].
11 Generalul Henri Joseph Eugene Gouraud (n. 17 noiembrie 1867 – d. 16 septembrie 1946), a fost decorat, prin Î.D. nr. 2637 din 12 iulie 1930, cu Ordinul ,,Mihai Viteazul” clasa a III-a, ,,Pentru vitejia și avântul cu care a condus Armata a IV-a franceză în anul 1918, contribuind prin victoriile repurtate de armata sa la înfrângerea inamicului, precipitând sfârșitul războiului și înlesnind prin aceasta realizarea unității naționale a României.” [Colonel Eugen Ichim, ,,Ordinul Militar de Război «Mihai Viteazul»”, București, Editurile ,,Modelism & Jertfa”, 2000, p. 99].
12 Comandorul Adam Traian (n. 1 iunie 1907, Iași – d. ?) a fost profesor la Școala Navală în perioada 1938-1941. Ulterior a activat la Depozitele Fluviale (1941-1942) și în Subsecretariatul de Stat al Marinei (1942-1946). [Marian Moșneagu, ,,Dicționarul marinarilor români”, București, Editura Militară, 2008, p. 15].
13 Document dactilografiat aflat în posesia autorului.
 

Ti-a placut articolul?


Nume:

Email:

Comentariu*:

Articole asemanatoare

Campioană judeţeană La juniori E, Academia Farul a devansat FC Viitorul şi joacă la Constanţa la faza de zonă

25 May 2018 5661

S-a stins una din legendele Marinei Militare Române. Avea 103 ani

27 Jan 2018 4333

Comandorul Mihai Chiriţă a împlinit 101 ani

11 Aug 2015 1633

Patru tehnicieni de la Şcoala de Fotbal Farul 2010 îi aduc acuze managerului general „Bogdan Chiriţă ne umileşte”

27 Mar 2014 6448

Unii antrenori de la Şcoala de Fotbal Farul 2010 îl acuză pe managerul Bogdan Chiriţă

26 Mar 2014 1979

Îmbrăcaţi în costumele de gală de la nuntă Un arbitru de fotbal, mireasa lui şi naşii au apărat penalty-uri pe stadionul „Farul” (galerie foto)

01 Oct 2013 6913

Preşedintele României, Traian Băsescu, a semnat marţi, 21 decembrie a.c., următoarele decrete

22 Dec 2010 1432

Lista vicepresedintilor PNL

05 Jun 2010 1855