#ConstantaEsteBine Săptămâna 21 a anului 2021. 17-23 mai 2021- „Am sau nu dreptate?“

• ”A avea dreptate” într-o lume relativă înseamnă să îngustez infinitul la posibilitățile mele de percepție. Și să elimin toate celelalte posibilități.
• Frica de a nu avea dreptate este atât de mare, la fel ca uriașa frică de a greși (și a fi pedepsit) încât poate produce reacții viscerale: dureri de burtă, greață, dureri de cap, amețeli și uneori chiar nevoia de a fugi la toaletă.

Avem o săptămână care începe cu Luna în semnul de foc al Leului (primele 3 zile) și se termină cu energia perfecționistă a Fecioarei (ultimele 4 zile).
Soarele în Gemeni vine cu mult aer și suflă în focul Leului, așa încât, primele trei zile ale săptămânii ne simțim însuflețiți (și uneori chiar înfierbântați).

Nu întâmplător am programat un Webinar despre Furie, Ficat și alte F-uri pentru ziua de miercuri, 19 mai, la ora 18.00.


Conflictul dintre oameni vine în cele mai multe situații datorită celei mai mari dependențe psihologice a oamenilor: nevoia de a avea dreptate.
Această dependență este mai mare decât cele de dulciuri, cafea, țigări, droguri și sex la un loc.

Dacă există o pandemie la ora actuală, aceasta este pandemia de ”a avea dreptate”. Care se bazează de multe ori pe a prelua opiniile existente și a le susține, ca și cum ar fi personale. Fără testare directă, fără experiență de durată, fără măcar să studiem sau sa avem detallii despre subiect, dorim să avem dreptate.

În fiecare moment al vieții știm atât de puține despre noi înșine, despre cine suntem, ce rol avem de jucat în marele Joc al vieții, care este potențialul nostru, cum se împletește el cu al celorlalți oameni încât este o glumă bună să pretindem că avem informații și putem evalua o anumită situație ca fiind bună sau rea.

De multe ori, o minciună sau un comportament de neînțeles al cuiva nu sunt decât reacții ale rolului pe care acea persoană îl are de jucat în destinul nostru. De unde știm că nu ne confruntăm cu un antrenor pentru răbdare și blândețe, atunci când cineva urlă la noi sau dorește să inducă un comportament cu forța?

Nu asta facem cu copiii? Nu așa procedăm când ne lasă nervii?

Urlăm la ei (că sunt mai mici și nu pot riposta sau nu ne pot face rău, puterea este la noi)?

Fiecare om are o viziune asupra realității, asupra lumii. Construită de experiențele prin care trece. Dar fiecare dorește ca această viziune să fie confirmată și împărtășită de cei din jur. Ne este bine când simțim că suntem validați.

Uneori ne simțim bine când îi supunem pe ceilalți. Este un tip de putere pe care toți părinții îl pot simți direct. Când ai putere mare asupra altei ființe, ceva în interior agreează posibilitatea de a fi „stăpân”.

De aceea, căutăm să convingem pe cei din jur că lumea este într-un fel. Că lucrurile se întâmplă cum vedem noi că se întâmplă. Așa este bine, așa este rău. Nu-i așa că am dreptate?

Când cineva mă întreabă: ce părere aveți despre?

De fapt, nu este interesat de părerea mea. Ci dacă părerea mea o validează sau nu pe a sa. Am învățat foarte greu această lecție. La început, m-am prins în capcana răspunsului (pentru că eram bine crescută și credeam că la o întrebare se răspunde cu o opinie sau cu un răspuns).

Am pierdut de multe ori energie, timp, am declanșat reacții emoționale și m-am pierdut pe drumurile furiei și conflictului, în mod gratuit.

Și acum cad în acestă capcană, întinsă de Importanța mea de sine. Când cineva își exprimă o opinie și eu știu că este ”greșită” (după experiența mea) simt nevoia să o corectez.

Îmi cer scuze față de toți pe care i-am întrerupt brusc din vorbire (asta fac în mod constant). Sunt rapidă în gândire și înțelegere, realizez cu ușurință încotro se duce fluxull ideatic al persoanei din fața mea și nu mai am răbdare ca acela să expună toată argumentația sa (durează întotdeauna prea mult).

Dar din respect pentru celălalt și posibilitatea sa de a se auzi spunând ce are de spus, exercițiul personal este unul de a tăcea și asculta. Știți cât de greu îmi este? Cumplit de greu! Pentru că ”eu am dreptate”, nu-i așa?

Sunt dependentă de ”a avea dreptate”. Am crezut aproape o viață că aici este cheia pentru a-mi găsi drumul în lume. N-am știut că mă va duce într-o prăpastie în care m-am întâlnit cu FURIA, dar și cu surorile sale: iritarea, frustrarea, nemulțumirea, morocăneala și arțagul.

Am descoperit că viața și lumea sunt mult mai complexe și misterioase, iar eu însămi o făptură necunoscută mie. ”A avea dreptate” într-o lume relativă înseamnă să îngustez infinitul la posibilitățile mele de percepție. Și să elimin toate celelalte posibilități. Am creat conflicte, furie și nemulțumire altora.
Și m-am îmbăiat și eu în aceste emoții.

Pentru că în loc să iubesc și să accept, eu vroiam să ”am dreptate”. Chiar dacă în multe părți ale argumentației nu prea aveam dreptate.

Frica de a nu avea dreptate este atât de mare, la fel ca uriașa frică de a greși (și a fi pedepsit) încât poate produce reacții viscerale: dureri de burtă, greață, dureri de cap, amețeli și uneori chiar nevoia de a fugi la toaletă.

Această frică de a nu avea dreptate a fost mult intensificată în școală și facultate. Atunci n-am prea îndrăznit să înfrunt autoritățile care au programat frica. În puținele dăți când am încercat sfidarea, părinții mei s-au aliat autorităților și au multiplicat pedeapsa. Așa că am învățat lecția.

Ca adult, în acest moment al vieții, vă invit ca întreaga săptămână să ne observăm foarte atent, de-a lungul zilelor săptămânii (mai ales în aceste prime trei zile, de luni până miercuri). Și să ne suprindem de câte ori ”avem dreptate” și ne impunem ”dreptatea” asupra celorlalți. Indiferent de subiect. Indiferent de persoană. Indiferent de momentul zilei. Și de câte ori apare „frica de a nu avea dreptate”, frica de a greși, frica de a fi pedepsit dacă „nu am dreptate”.

Cu detașare și cu blândețe, să ne pândim dependența de cauza fundamentală a conflictelor, a certurilor și mai ales, a furiei: dependența de ”a avea dreptate”.

Ca să plivim buruieni, uneori este nevoie să le scoatem cu tot cu rădăcină. Sau, dacă nu putem face asta, să plantăm flori frumoase și mari în apropierea lor.

Putem să scăpăm de „dependența de a avea dreptate”? Nu știu. Observăm, vedem, experimentăm. Putem să plantăm o altfel de trăire, care să o poată ține sub control? Cu siguranță. Potențialul nostru de oameni nu este dezvoltat și folosit nici măcar 5% de-a lungul vieții. Avem un cufăr plin cu comori în interiorul nostru și nici măcar nu desfacem capacul.

Furia este o cheie importantă. Datorită ei ajungem să săpăm mult mai departe decât ne-am aștepta.

Vă doresc o săptămână cât mai echilibrată. Și cu observatorul treaz și alert. Să ne fie bine tuturor

Cu iubire