Editorial Între regrete şi iluzii

 

Ieri, preşedintele Iohannis, alături de premierul Cioloş, a participat la o dezbatere privind tema românilor plecaţi peste hotare. Cu regret, Klaus Iohannis ne-a informat că tot mai puţini români plecaţi să muncească peste hotare au planuri de întoarcere acasă. Aoleu! Breaking news! Românii care au plecat din ţară nu plănuiesc să revină acasă! Nici prin cap nu ne trecea ceva atât de... evident!
 
Şeful statului propune crearea de proiecte naţionale care să-i determine pe cei plecaţi în afară să se întoarcă acasă, pentru a investi în ţara lor. În acest sens, Guvernul lucrează deja la câteva programe. Preşedintele a subliniat că numărul românilor care se vor întoarce acasă va creşte odată ce abordarea statului va cunoaşte o schimbare în cazul lor. Am o problemă mică, mică legată de „se vor întoarce“, „va creşte“, „va cunoaşte“. N-am, în schimb, probleme cu „se întorc“, „creşte“ şi „cunoaşte“. Chiar îmi plac. Ah, şi să nu uit de cuvântul „schimbare“. Ar trebui să-mi rezerv o după-amiază doar să râd de acest cuvânt, pentru că - ştim bine - la noi schimbarea se mişcă greu.
 
Iohannis își dorește ca prezența românilor peste hotare să fie o chestiune de alegere, nu una de necesitate. Să-mi mai rezerv o după-amiază să râd? Domnule preşedinte, românii pleacă LA bine, nu pleacă DE bine. Se duc în străinătate, în primul rând, pentru bani, şi asta indiferent de vârstă, nivel de educaţie, ocupaţie. De câte ori nu am auzit: „În România nu poţi câştiga un ban decent“, „În România se trăieşte greu“, „În România nu‑ţi poţi face un viitor.“ De câte ori n-am auzit: „Frate, nu mai e de trăit în ţara asta!“ Aşa că am rămas fără muncitori calificaţi, fără medici, fără profesori, fără absolvenţi eminenţi. Numai în 2009 au părăsit România peste 300.000 de oameni, adică 2% din populaţia activă. Acum suntem în 2016 şi parcă ne e frică să ne mai uităm la statistici. 2016, iar locurile de muncă tot lipsesc, iar în ţară se trăieşte tot greu.
 
Domnule preşedinte, ştiţi, suntem nişte români trişti în inimile noastre. De prea mult timp. Suntem cu un picior în trecutul comunist, iar cu celălalt în prezentul ăsta care n-are niciun nume. Sau da, are un nume, prezentul promisiunilor.