• Este greu de crezut că în România secolului 21 încă mai există copii abandonați în centrele de plasament, ba încă și mai halucinant, că încă mai sunt centre de plasament având acest obiectiv trist, de a adăposti pentru o vreme copii de diferite vârste. 

În acest secol și la peste 30 de ani de la Revoluție, situația din teren la nivelul protecției copilului nu s-a schimbat radical sau măcar la un nivel acceptabil. Din nefericire, centrele de plasament nu numai că există, dar chiar sunt populate de mulți copii abandonați de cele mai multe ori, chiar de proprii lor părinți. Până să mă înscriu voluntar într-o asociație de ajutorare a acestor copii, nu mi-aș fi putut imagina că în marea lor majoritate au părinți, în naivitatea mea consideram că principalul motiv pentru care acești micuți se află acolo este că au rămas orfani. Dar realitatea pe care am găsit-o în centrul de plasament efectiv m-a șocat: mai mult de 80% din copiii aflați în custodia statului au părinți biologici în viață.
 
Nu intru în detalii de ce sunt lăsați de proprii părinți, întrucât nu face obiectul articolului de față. Cert este că sunt multe cazuri sociale, în care acei părinți pur și simplu nu mai pot susține financiar creșterea unui copil sau chiar mai mulți. Pentru că da, sunt situații în care sunt lăsați la centrele de plasament chiar și doi copii din aceeași familie. Situații inimaginabil de greu de văzut în care fratele sau sora mai mare devine un „tată” sau „mamă” pentru cel mai mic.
 
Nu mai sunt maltratați ca în epoca ceaușistă sau în anii imediat următori de după Revoluție, dar să nu ne îmbătăm cu apă rece crezând că acum centrele de plasament sunt un rai. Din simplul fapt că nu au protecția, grija sau iubirea părinților acei copii sunt vulnerabili din start.  O singură educatoare sau instructor nu face față atâtor copii, iar ei au multe nevoi, ba încă spun fără teama de a greși că au mai multe nevoi decât un copil crescut într-o familie. Nevoile nu sunt doar materiale, așa cum mulți își închipuie poate. Acele ajutoare sosite din partea unor ONG-uri sau asociații, sub forma unor cadouri de Crăciun/ Paște nu sunt decât un slab paleativ. Intenția este lăudabilă, uneori, dar este insuficient pentru ei și nu pentru că nu ar aprecia darurile primite. Însă nu poți pune un „pansament”de genul unor hăinuțe sau jucării peste o durere sufletească sau emoțională.
 
În primul rând, au nevoie de căldură umană, de grijă, de atenție, protecție. Pentru că atunci când încep să crească devin vulnerabili (și pe un fond emoțional cu probleme), „ținte” ale racolării pentru trafic de droguri, prostituție, tâlhării - drumuri urâte de la care le va fi foarte greu să se mai întoarcă pe calea firească.
 
Un alt aspect  este faptul că locuiesc în același spațiu, în condiții de cămin uneori și până la 15 suflete, depinzând mult de gradul de confort al centrului de plasament respectiv. Se culcă împreună, se trezesc împreună, mănâncă la aceeași cantină sau bucătărie, învățatul este tot la comun, până și activitățile recreative în aceeași formulă. Fetele de la o anumită vârstă au nevoie de un grad de intimitate, de  care aceste copile nu se pot bucura. Nu mai vorbim de o minimă educație de igienă sau de a se îngriji, pentru că în majoritatea cazurilor lipsește cu desăvârșire. Lipsa mamei își spune cuvântul și în această privință, din nefericire.
 
Apoi copiii aceștia tânjesc după ieșiri, după plimbări oricât de scurte ar fi ele, în afara spațiului acela în care petrec aproape tot timpul. Au nevoie ca de aer de a vedea un film, de a se plimba în parc, de a merge la plajă, activități absolut normale pentru orice copil. Pe scurt, este nevoie să cunoască lumea și să poată experimenta într-un mediu sigur pentru a putea deveni un adult întreg și sănătos. Or lor li se dă cu porția mică așa ceva, iar acțiunile acestea se mai întâmplă grație unor asociații non-guvernamentale care îi mai scot în grupuri mici în oraș, iar așa „privilegiu” îl mai au doar cei din orașele mari, cum este Constanța, însă la Tulcea, de exemplu, sau alte orașe mai mici, nici nu se mai pune problema de așa ceva.
 
După doar câteva vizite acolo, începe să îți devină foarte clar rolul extraordinar de important pe care îl au părinții în viața oricărui copil. Acei minori au nevoie, înainte de orice altceva, de părinți lângă. Nimic și nimeni nu poate înlocui cu succes lipsa lor. Este suficient să le vezi desenele sau acuarelele, invariabil tema preferată este o familie, iar visul lor cel mai de preț este ca mama sau tata să vină să îi ia de acolo.
 
Nu am rezistat în acel voluntariat decât un stagiu de șase luni, este nevoie de foartă multă tărie interioară să suporți privirile acelor micuți care nu înțeleg de ce nu au beneficiul de avea parte de o familie normală, așa cum au alți copii mai norocoși. Și nici n-am știut ce să răspund unei fetițe de doar 8 ani, care m-a întrebat de ce Dumnezeu nu a iubit-o indeajuns încât să aibă și ea pe mama și tata lângă ea și cu ce a greșit ea în privința asta.
 
 
Citește și
An nou, planuri noi. Ce se va alege de ele?