Luna alba

Cred ca un zbor cu aerostatul e o experienta senzationala. Sunt nevoit sa-mi imaginez asta pentru ca n-am avut niciodata ocazia sa o fac cu adevarat. Nu-i nici o nenorocire, dimpotriva. La urma urmei, Jules Verne n-a iesit niciodata din tara, totusi o lume intreaga calatori prin povestile lui; n-a zburat, dar ne-a purtat pe toti cu balonul, cate 80 de zile, in jurul Pamantului. Un miliardar se cazneste si azi sa incerce experienta pe pielea lui. Poate va reusi. Noua, celorlalti, ne ramane povestea. A sa, a lui Verne, a celorlalti zburatori, visatori. Misterioasa, tulburatoare, gratuita si, totusi, plina de aur. O parte dintre cei care-aud povestile lor le spun mai departe, iar o parte dintre cei ce le-or auzi atunci isi vor scutura umerii prin aerul lor launtric si vor indrazni sa zboare. Pentru mine, care visam, in copilarie, sa devin aviator sau cosmonaut, Jules Verne e la fel de important ca Vuia, Coanda sau Dumitru Prunariu. Pentru ca el m-a-nvatat cum pot cei ca mine, cei legati de pamant, sa zboare. Oriana Fallaci, care-a scris despre cei ce se pregateau sa mearga in cer, sa atinga Luna, e, pentru mine, la fel de inalta ca Armstrong. Prin Neil am atins si eu Luna cu piciorul, dar prin Oriana am pipait-o cu mintea, cu inima. Prin vorba buna pusa de ea, Luna se osteni sa ne coboare la fiecare in palma. De-atunci Luna nu mai e doar un lampadar agatat pe cer, bun la aburit fetiscanele romantioase. Nu mai e doar un cerculet luminat prin care tintesti o diploma la geografie. As incasa bucuros, acum, o corijenta la geometrie, sustinand ca Luna adevarata e patrata, patrata ca lucrarea suprematista a lui Malevici: un fel de icoana alba pe fond negru - noaptea, sau un patrat alb pe fond alb - pentru restul zilei. Si-n icoana aceea alba as putea spune celor patru colturi, simbolic, A, B, F, V, dupa Armstrong, von Braun, Fallaci si Verne. Verne a stat in casa si ne-a visat pe noi, mergand catre Luna. Von Braun a fugit cu visul prin lume si i-a cautat pe cei destul de puternici sa-l creada. Fallaci s-a dus, apoi, in America sa scrie un reportaj despre toti nebunii aceia si s-a intors cu un roman despre frumoasele nebunii ale fiecaruia dintre noi. Iar Armstrong s-a dus, in fine, pe Luna, sa ne convinga ca patratul exista, ca putem oricand sa-l pipaim cu piciorul, sa-l facem pentagon, hexagon, piramida, cum ne trece prin cap, pentru ca daca Pamantul moare, spunea Oriana, se la Terra muore, daca Soarele moare, se il sole muore, noi, acolo, sus, vom trai. Noi vivremo lassu. Acolo, sus, in patratul acela alb, care-nchide toate visele noastre. Pragmatism si idealism sunt tot una. Pentru ca fara vis vom muri. Totul incepe aici, in albul fiecarei secunde pe care ne-o daruieste viata. Nimic altceva nu conteaza, ce esti, unde esti, ce nu ai, ce nu poti: sarac sau bogat, bugetar sau miliardar, francez, neamt, italian sau american, ziarist, scriitor, fizician sau politician, pe foaia aceea alba, in aerul mintii tale esti liber sa zbori unde vrei, poti face orice, sa visezi, sa speri, sa crezi, sa cladesti. Si-n Franta si-n Germania si-n Italia si-n America, totul a inceput de la un patrat alb pe fond alb, asa o sa fie mereu, cu fiecare secunda pe care ne-o va darui viata. Am vazut, saptamana trecuta, decapitata o hidra. Un burete urias se cobori peste noi si sterse niste pete mari de cerneala cu care ne stropise istoria. Cei care nu mai sperau sa zboare s-au vazut invitati sa urce-n nacela Nato. Forta gestului e simbolica: n-am primit si n-o sa primim papica, kentane, cingo sau blugi. Dar, dupa 13 ani de eclipse si bezne marunte, avem iar ocazia sa vedem acea foaie alba. Lumina tunelului. A fost tot timpul acolo, dar ne orbeau petele. Dupa `89 ratasem ceea ce Eliade ar fi numit al doilea gigantic repaus istoric, dupa cel interbelic: ratasem foaia alba, libertatea de a visa, de a indrazni, de-a gandi si crea orice, de-a intinde umerii in aerul nostru launtric, unde nici o colivie n-ar putea creste fara voia noastra. Ne-am impiedicat de trecut, de prezent, de umbrele, petele si tunelurile celorlalti. S-a implinit un an de cand scriam, aici, despre asta, despre generatia alba, despre "a doua falanga" ce trebuia sa isi scuture umerii de glodul istoriei, de buruiana politicii, de nisipurile prezentului, sa priveasca in sus si sa-si scrie, cu vise, adevaratele drumuri. Acum, in luna terestra a lui decembrie, in aceasta campie imaculata dintre 1 si 31, intre ziua nationala si finele anului, sa celebram, fiecare, foaia sa alba ca pe-o uriasa fagaduinta a fiecaruia catre sine. Astfel cu totii, acolo sus, vom trai. "Noi vivremo lassu". E luna noastra alba, a fiecaruia dintre noi, mai alba decat o poate aprinde cerul pe aia de sus, cand e noapte ori cand va dam buna ZIUA.ONG-urile in vizorul parlamentarilor