Unde-i modelul? Nu-i...

Îţi propun un exerciţiu. Ia o foaie de hârtie, aşează-te confortabil, butonează telecomanda şi, de fiecare dată când zăreşti o persoană care ţi se pare că ar putea fi un model demn de urmat, desenează o steluţă. Pentru persoanele care nu ţi se par modele de urmat desenează un măgăruş.
Ce e un model, te întrebi? Imediat ne ajută dicţionarul: „persoană (...) care prin valoare sau calităţi poate servi ca exemplu; vrednică de imitat”.
Astăzi, mai mult ca oricând, avem nevoie de modele, de oameni care să ne inspire, care să ne împingă să credem în visul nostru.
Dar cine să fie vrednic de imitat? Cine, cine? Am nevoie de câteva momente pentru a reflecta. Da... Mă declar încurcată. Am reflectat şi n-am reuşit să găsesc un model vrednic de urmat. Mă întristez şi recurg la nişte exerciţii de imaginaţie.
Sunt o fetiţă de 14 ani. Merg la şcoală, iau note bune, iar seara intru devreme în casă. Sunt momente când sunt singură, prind telecomanda şi încep să visez. Vreau să fiu mare. Mă uit la fetele de la televizor. Ce frumoase şi ce aranjate sunt! Au unghii lungi şi buze extrem de mari. Când ele vorbesc, lumea râde. Lumea se uită mereu la ele. Nu mai vreau să fiu mare, vreau să fiu doar fata de la televizor. Ea râde, dansează, flutură mâinile haotic prin aer şi îşi face injecţii cu botox. Pare uşor. De ce mă mai duc eu la şcoală?
Acum, sunt băieţel. Am 14 ani. Merg la şcoală, unde încerc să învăţ, deşi nu prea îmi place. Seara, acasă, mă uit la meciuri. Câte goluri grozave, câte aplauze! Vreau să fiu fotbalist. Un fotbalist e înconjurat mai mereu de fetele cu buze extrem de mari. Dar, dacă vreau să învăţ jocul cu mingea, de ce mă mai duc eu la şcoală?!?
Mai fac un ultim exerciţiu de imaginaţie. Sunt o fetiţă/un băieţel de 14 ani. Merg la şcoală. Uneori îmi place, alteori nu. Seara butonez telecomanda şi dau de Simona Halep, care ne spune că trebuie să fim pregătiţi să ne scriem propriul scenariu. Vorbeşte despre un vis devenit realitate. Despre pasiune. Vorbeşte despre curaj, ambiţie, perseverenţă, sacrificiu.
La un alt program, emoţia Oanei Pellea străpunge ecranul televizorului. Vorbeşte despre viaţă, despre nou, despre noi. Despre gesturi, despre emoţii.
Pe un alt program se râde la auzul vocii lui Florin Piersic. Poveşti de viaţă, veselie, putere, imaginaţie, măreţie. Cât aş vrea să fiu ca ei, da! Vreau să mă duc la şcoală mai des.
Dar, hei! Ce-i cu foaia asta la mine?!? Câţi măgăruşi am desenat pe ea... Nici nu mi-am dat seama. Ia uite, măgăruşii sunt pierduţi în iluzii şi fantezii, în timp ce stelele strălucesc afară!
 
Rodica MITU este studentă în Anul II la Facultatea de Jurnalism, Universitatea „Andrei Şaguna“