Vei fi mereu acasa, Maestre Gil!

S-a mai stins o stea. Ne-a parasit inca un mare artist. Se pare ca Dumnezeu a tinut cu tot dinadinsul sa-si completeze trupa de mari artisti romani chemati la ceruri, cu unul dintre simbolurile unor vremuri deplanse de multi, Gil Dobrica.

Cred ca nu exista roman care sa nu fi fredonat vreodata celebrul refren "Hai acasa, hai cu mine, hai cu mine, sa pornim la drum!". Dupa foarte multi ani de cariera si dupa o recunoastere ce a venit totusi putin cam tarziu, Maestrul vorbea simplu despre el. Era un strungar, asa cum isi spunea, care a avut noroc. L-a iubit cu patima pe Ray Charles, pe a carui muzica a tinut sa-si traiasca ultimele clipe. L-am cunoscut dintr-un mare noroc si, recunosc acum, momentul intalnirii nu mi-a creat mari emotii. Nu gandeam ca un artist din alte vremuri ar putea sa-mi trezeasca macar o unda de simpatie. M-am inselat. Fermecator si cu simtul umorului, Maestrul era fascinant. Vorbea cu placere despre trecut, insa nu la fel de incantat despre prezent. Viitorul nu-l amintea, parca premonitor. Povestea cu incantare despre vremurile in care s-a lansat si cand era privit "ca oaia neagra" a vietii artistice din Romania, din cauza faptului ca a preferat sa cante in engleza. A adus pe plaiurile mioritice rhythm & blues-ul si a fost privit cu rautate de catre regimul de trista amintire, din aceasta cauza. A avut fani, a aparut intr-unul din cele mai de succes filme autohtone, celebrul "Nea Marin miliardar", a facut parte din Cenaclul Flacara si, cu toate acestea, a stiut sa-si pastreze modestia. Atitudine a celui care-si cunoaste valoarea, insa nu vrea sa faca parada cu ea. A trait bune si rele, insa vorbea despre toate la fel, integrandu-le in povestirile sale, ca facand parte din fiinta sa. O singura data i-au dat lacrimile de-a lungul discutiei de vreo ora si ceva pe care am purtat-o, atunci cand mi-a vorbit despre traiul pe care il ducea atunci, in zilele in care nimeni nu-l mai privea cu ura din cauza a ceea ce canta, insa nici cu multumirea de care ar fi trebuit sa se bucure. Spunea ca banii ii lipsesc si ca inainte, in vremurile bune, isi putea permite o sticla de vin la un restaurant select. Acum nu-si mai permitea acest lux. Ii placea cafeaua. Mi-a povestit ca nu mai fumeaza de mult timp si ca s-a chinuit mult sa scape de acest viciu care-i facea foarte mult rau. Spunea ca lui ii place sa cante "pe bune" si ca, in cei 44 de ani de cariera, a incercat sa nu se abata de la acest obicei. Vorbea cu mandrie despre acest lucru, fiind, in acelasi timp, foarte mahnit ca tinerii care incearca acum sa se lanseze nu mai promoveaza muzica de calitate. Blama "valul de hip-hop si de fustite" din muzica, exact cum o poate face un fin observator al fenomenului. Muzica facea, fara doar si poate, parte din fiinta sa. Fiecare piesa cantata pe scena, fiecare concert sau turneu au reprezentat, cu siguranta, cate o bucatica din jertfa pe care Maestrul a oferit-o muzicii, zeita careia i-a dedicat intreaga sa viata. Insa, din nefericire, asa cum s-a intamplat cu foarte multi artisti, nu i s-a oferit nimic inapoi. Asa suntem noi, gandesc acum. Avem un obicei prea mult blamat si neglijat ca si cum n-ar exista: preferam sa-i neglijam pe cei care ne ofera bucurie. Majoritatea artistilor care au murit in ultimul timp aveau ca numitor comun boala si saracia. Insa, cu toate acestea, nimeni nu ia nicio masura. Singurul castig probabil ca este aprecierea noastra, a publicului. Si miile de mesaje care au impanzit acum site-urile pe care au aparut materiale despre cel care a fost Gil Dobrica, cel care va fi mereu acasa in inimile celor care l-au iubit si i-au ascultat piesele.

Scris de: {autor}Corina SAMOILA{/autor}