Aniversări românești. Regele Carol I – 185 ani de la naștere (I) Ionel I.C. Brătianu - „întemeetor al României moderne, un adevărat Suveran constituţional fiindcă era totdeodată şi liberal şi conservator”


Pomenirea, la date aniversare cel puțin, și mai rotunde, a conducătorilor și personalităților Statului Român (ce datează din secolul al XIV-lea, o dată cu coagularea formațiunilor românilor în Țara Românească, în 1330, și Moldova, în 1359) –  voievozi/domnitori, regi, președinți, eroi/luptători/militanți naționali pentru drepturi și libertăți sociale și naționale, oameni de cultură, figuri reprezentative ale Culturii și operei constructive a societății –, se relevă a fi, tot mai pregnant, de o actualitate permanentă; mai ales în zilele noastre, când nivelarea – inerent globalistă – a identităților  național-culturale este cu atâta ușurătate acceptată de multe persoane cu răspundere, ca fiind un dat fatalist.
            În Școală, prin restrângerea dramatică a numărului de ore la disciplina Istorie – dar și prin re/structurări ale Programei în defavoarea studierii istoriei naționale în context european –, cunoașterea adecvată a trecutului este tot mai minimalizată; de aceea, prin diverse platforme alternative – cum este presa –, poate fi, oarecum, suplinită lejeritatea cunoștințelor istorice.
            Despre primul rege al României, Carol I (1866-1914), lăsăm, la acest ceas aniversar, să vorbească oameni din vremea sa, aici doar selectând dintre-o mulțime de testimonii – pe parcursul mai multor documentare –. acele mărturii ce ni se pare că au surprins personalitate și epoca unui vrednic cârmuitor.
 ---
Una sută de ani de la naşterea Regelui Carol I
(20 Aprilie 1839-20 Aprilie 1939)
            Cu cât timpul trece, figura marilor personalităţi, ce au avut un rol de întâiul ordin în viaţaşi dezvoltarea naţiunilor, capătă un relief mai strălucit. Dacă contimporanii n’auputinţa să definească şi să caracterizeze personalităţile din epoca lor, cu o deplină obiectivitate, explicaţia o găsim în faptul, că ei au fost supuşiinfluenţelor opiniilor variate asupra evenimentelor şi a oamenilor.
            Astăzi, când se împlinesc o sută de ani de la naşterea primului rege al României, putem judeca cu toată obiectivitatea, impusă de trecerea timpului, opera săvârşită de Carol I, întemeetorul dinastiei noastre, devenită naţionalăşi al României moderne.
            Misiunea Lui a fost pe cât de mare, pe atât de grea şi plină de răspundere. Cum a îndeplinit-o? Nu numai prin alesele Lui însuşiri politice şi morale, prin înţelepciunea Lui, prin voinţa Lui continuu manifestată şi prin temperamentul Lui echilibrat şi cumpănit, dar, mai presus de toate, prin înalta concepţie ce a avut-o despre misiunea Sa.
            În primăvara anului 1877, atunci când România mică, aflată sub suzeranitatea Turciei, a trecut prin momente de grea cumpănă, căci trebuia să ia o hotărîre gravă, ce putea fi salvatoare, dar şi primejdioasă pentru soarta sa, instinctul naţional ne poruncea să intrăm în războiul balcanic, împotriva imperiului otoman, spre a câştigaindependenţa – în faţa Adunării legiuitoare, convocată în sesiune extraordinară, în ziua de 14 Aprilie a acelui an, tânărul domnitor Carol I, după ce a anunţatintervenţia armată a României, a pronunţat aceste cuvinte:             „ÎN ÎNDEPLINIREA ACESTEI SFINTE DATORII – apărarea intereselor supreme ale ţării– FIE BINE ÎNCREDINŢATĂ ŢARA MEA, CĂ VOI ŞTI A PLĂTI CU PERSOANA MEA”.
            Aceste cuvinte au dezvăluit o superioară concepţie despre rolul şi misiunea Sa de Suveran şi conducător de oaste, în acele vremuri de grea cumpănă, pe care domnitorul Carol a înţeles să o traducă într-o formulă lapidară, cu un conţinut etic, ce reaminteştedefiniţia dată de Carlyle eroului.
            „Voi şti a plăti cu persoana mea”, a fost angajamentul solemn în faţareprezentanţilor legali ai ţării, pe care l-a luat tânărul domnitor de a se sacrifica pe sine pentru îndeplinirea unei acţiuni impusă, nu numai de împrejurări, dar de adânca înţelegere a misiunii sale istorice şi a intereselor superioare ale poporului românesc, ce nu putea rămâne în stare de vasalitate. Nici mândria domnitorului Carol nu-i îngăduia o situaţie subalternă, nici proectele sale de refacere şi de renaştere a ţăriiromâneşti nu se acordau cu acea umilitoare suzeranitate nominală.     Războiul independenţei, victorios pentru noi, ne-a redat încrederea în forţele noastre creatoare.       
            Era de renaştere a început. Înălţată la rangul de regat independent, România, sub domnia Regelui Carol I, a trecut printr’o mare transformare în ordinea socială, politică, economică şi culturală. Prin reformele ce s’au înfăptuit, în toate direcţiile, prin impulsul ce s’a dat energiilor constructive şi prin politica pozitivistă, bazată pe continuitate, s’au putut înregistra progrese uimitoare în câteva decenii, dacă ţinem seama de stările de fapt din trecut.
            Această operă de refacere, de renaştereşi de consolidare, n’a fost de sigur uşor de îndeplinit, deoarece mijloacele financiare ale statului erau modeste, organizarea serviciilor publice lăsa mult de dorit şi moravurile tradiţionaleîmpedecau transformări într’un ritm mai viu. Graţieînţelepciunii, tactului şisimţului său de prevedere, Regele Carol I, ajutat de patriotismul sfetnicilor Săi politici, al celor două partide organizate pe baza unor programe naţionale progresive şi având încrederea deplină a poporului român, a putut înfăptui opera de refacere, de renaştereşi de consolidare.


În asemenea condiţii, Regele Carol I a putut, în 1913, când evenimentele din Balcani au reclamat o nouă şi decisivă intervenţie armată a României, pentru pacificare şi stabilirea unei ordine noi, în această parte atât de zbuciumată a Europei, să spună că „glasul României va fi ascultat”.
            Şi glasul României a fost ascultat.
            Apariţia soldatului român, pentru a doua oară, în timpul glorioasei domnii a Regelui Carol I, în câmpiile Bulgariei, ca element regulator al păcii, a asigurat ţării prestigiul şipoziţia ce i se cuveneau.

            Aşa am putut, după dispariţia marelui Rege, întemeetor al României moderne, să realizăm, sub domnia urmaşului Său, Ferdinand I, România Mare de astăzi în frontierele sale etnice fireşti. Acestea sunt şi vor rămâne definitive, căci ele cuprind patrimoniul nostru naţional, pe care sub conducerea fermă a M. Sale Regelui Carol al II-lea, urmaşul celor doi mari Suverani şi depozitarul acestei sacre moşteniri, îl vom menţineşi apăra totdeauna cu preţul supremelor sacrificii, împotriva oricui ar îndrăzni să-l ştirbească(/Editorial/, „Universul”, 21 aprilie 1939).
 
***
 
Întemeietorul Statului Român modern
            Se rotunjeşte astăzi un veac de la naşterea celui dintâi rege al României.
            Fiu al principelui Carol Anton de Hohenzollern, guvernatorul provinciei renane şi al Josefinei de Baden, Carol I s-a născut la Sigmaringen în anul 1839, Aprilie 20. Familia Sa, de străveche viţă domnească, cu o glorioasă tradiţie militară şi cu o educaţie severă prusiană, se înrudea de aproape cu casele de Braganza, de Coburg, cu regii Prusiei din spiţafranconianăşi cu aproape toate familiile princiare din celelalte state germane, având deasemeni legături prin căsătorie cu regele Portugaliei, Don Pedro V și cu Albert I al Belgiei. Bunicul lui Carol I, principele Karl Anton Friedrich MeinradFidelis de Hohenzollern-Sigmaringen, a fost căsătorit cu o principesă Murat, fiica unuia din cumnaţii lui Napoleon I, mama sa, principesa Josefina de Baden, având şi dânsa sânge francez ca fiică a frumoasei doamne Stéphanie de Beauharnais, adaptată, cum se ştie, de marele Bonaparte, sub titlul de „Alteţă Imperial㔺i „fiică a Franţei”.          Moştenitor al blazonului şi al austerităţiisuabieneşi coborâtor dintr’osubţire vână franceză. Carol I împăca astfel în dânsul toate însuşirile unui comandant integru şi brav cavaler de arme, cu fineţea, gustul distins al nuanţelorşi al ascensiunilor spirituale care caracterizează şicomplectează atât de fericit cele două rase de veacuri adversare pe Rin şi concurente la titlul hegemonial în Europa.
            Crescut la curţile Prusiei şi ale Franţei, cadet şiofiţer de dragoni, apoi student în litere şi istorie la Universitatea din Bonn, el se dovedi un prinţ serios, muncitor şi demn de rangul şi de prestigiul familiei de Hohenzolllern. Severul Carol Anton, tatăl, era mulţumitşi mândru de fiul săiu.
            Regele Prusiei, Wilhelm I, îl privea cu afecţiune. Împăratul Napoleon al III-lea îl iubea. Bismark îi arăta un interes deosebit.
            În 1864, izbucnind războiul între Prusia, Austria şi Danemarca, prinţulobţinuîngăduinţa regelui să meargă pe front, unde se distinse la asaltul redutelor de la Düppelşiînvăţă lucruri cari mai târziu îi vor fi de mare folos şi-l vor acoperi de glorie la Griviţaşi la Plevna.           În 1866, Ion Brătianu îl invită în numele guvernului provizoriu să ia tronul vacant al Principatelor Româneştişi îl aduse în ţarăîntr’ascuns, pe un vapor austriac, sub un mume fals de Karl Hettingerşi cu paşaportelveţian. Avea 27 de ani prinţul, o frumoasă experienţă politică, o cultură serioasă, energie şi multă pasiune creatoare.
            Ţările noastre erau în această vreme vasale Sublimei Porţi, sărăcite de bir şi jaf fanariot, cu o organizaţie socială rudimentară şi cu o viaţă politică agitată. Ideile liberale ale Occidentului, diformate şi exagerate de o mentalitate precară a păturei conducătoare, peste care se încrucişau intrigile și interesele străine,urmărind să împiedece consolidarea Unirei de la 1859, întreţineau aici o stare de continuă nesiguranţăprerevoluţionară. Rusia, Turcia şi Habsburgii de la Viena făceau presiuni ca să înlăture în orice chip ideia unei dinastii străine pe tronul de la Bucureşti. „Antiunioniştii” conspirau în lojile vremii de la Iaşi. Nu lipseau râvnele boerilor la scaunele muntene şi moldave. În schimb poporul, împilat şi însetat de dreptate, voia ocrotire şi Domn vajnic.
            Dar toate aceste frământări confuze de gânduri, de dureri şi de patimi valahe se resfrângeau în conştiinţa Europei ca un vuiet anarhic şi aproape nimeni nu mai credea în vitalitatea unor biete Principate, care agonizau în beciurile istoriei. De aceea, când locotenenţa domnească oferi tronul contelui de Flandra, acesta nu stătu nici o clipă la cumpănă, îl refuză fără nici o deliberare.
            Contele era o fire prea domoală şi era prea împăcat cu sine şi cu viaţa sa senină ca să vină în mijlocul viforniţeidintr’unţinut necunoscut şi aspru.
            Trebuia un om prea voluntar şi dornic a se realiza într’ooperă vastă, era nevoe de un temperament mai dur şi de o mână autoritară ca să stăpânească o asemenea ţară. Cine altul îndeplinea mai bine aceste condiţiuini decât prinţul Carol de Hohenzolern? Intuiţiabărbaţilornoştri de stat l-a căutat şi l-a aflat la Sigmaringen.
            La 10 Mai 1866– era o zi ploioasă vestitoare de belşug – el jura în faţa lui Dumnezeu, a locotenenteidomneşti, a mitropolitului Nifon şi a guvernului ţării, în Camera deputaţilor„DE A PĂZI LEGILE ROMÂNIEI, DE A MENŢINE DREPTURILE SALE ŞI INTEGRITATEA TERITORIULUI EI”. Poporul aclama afară în ploaie. Avea Domn nou, frumos şi sănătos.   Clopotele bisericilor vesteau într’un dangăt necurmat, ca la înviere, stăpânilor tânăr peste ţară. Vistavoii ţaruluişi ai împăratului hiabsburgîşi frângeau mâinile, iar ai Sultanului rodeau ciubucul narghilelei în măsele... În scaunul voevozilor era Domn de viţă străină şi nu mai era nimic de făcut; manevrele lor trebuiau să ia sfârşit.
Domnia lui Carol I închide un ciclu istoric măreţ: cucerirea independenţei, proclamarea regatului, ctitorirea statului modern. Epoca aceasta, epoca eroică a dorobanţului cuceritor de redute, a afirmării suveranităţiinaţionale, a construcţiilor de porturi, de poduri, de drumuri de fier, cu două războaie victorioase, cu mănăstiri ce-şid’auresc turlele în soare, cu biblioteci şifundaţii culturale, cu spitale şi armată modernă, epoca aceasta, care ridică România în rândul ţărilor civilizate ale continentului şi o aşează pe linia unui destin propriu, poate fi socotită cu adevărat temelia zidirii morale şi materiale, deopotrivă, a regatului. Purtată din capitulaţiiîn capitulaţii, zona de influenţă a patru imperii rivale, stoarsă de pașaleleturceşti, terorizată de polcovnicii muscali şi nefericită de o clasă conducătoare cu năravuri levantine, România de la începutul domniei lui Carol I era, cu toate sforţărileşi luptele unei tinerimi patriotice de a o salva, obiectul tuturor târguelilor viclene din cancelariile şi congresele vremii şi gravita fără identitate în orbita istorică a altor neamuri. Brâncoveanu şiGhica Vodă plătiseră mai de mult cu viaţaşi cu capete scumpe de coconi martiri gândurile lor cutezătoare de independenţă. Bogăţiile pământului şi sudoarea însângerată a rumânului se scurgeau spre Bosfor. Raialele privegheau ca ereţii peste câmpiile ghiauredela Dunăre. O naţie obijduită care trăia în stare larvară, desnădăjduităşi fără noroc.
            Domnitorul Carol trebuia să schimbe mai întâiu – şi cu câte potrivnicii! – moravurile politice ale epocei, să sune toate trâmbiţele cerbiciilor naţionaleşi să sfarme conjuraţii puternice din afară. A pregătit războiul independenţei, care avea să redea românilor încrederea în puterile şi în virtuţile lor de naţie vânjoasă, apoi a scuturat jugul vasalităţii seculare şi a început opera grea de ridicare socială şi de organizare politică şi gospodărească a statului.           Strădaniile lui au fost neasemuit de mari, dar au izbutit fiindcă Regele a găsit o pleiadă de bărbaţi destoinici şi a fost ajutat. Ion Brătianu, Mihail Kogălniceanu, Ion Ghica, Golescu, C. Rosetti, Lascăr Catargiu, Dimitrie Sturza, Eugen Stătescu, Titu Maiorescu, ca să nu-i pomenim decât pe câţiva din sfetnicii săi mai de la început, au sprijinit cu toată credinţa sufletelor lor cinstite pe marele Rege. Se poate spune de aceea despre dânsul ca despre Regele Soare că „a fost mare pe măsura oamenilor de care s’a înconjurat în timpul domniei”.
            Când privim acum înapoi către miezul veacului trecut şi ne aplecăm cu gând pios peste mormântul regal dela Curtea de Argeş, abia ne vine să credem că această temelie uriaşă pusă României moderne, a răsărit de sub sceptrul magic al primului nostru rege.
            Este un salt epopeic în istoria poporului românesc şi în crugul vremii.
            Dumnezeu să ne învrednicească să păstrăm această sacră moştenire în pace şi onoare (Al. Gregorian, „Universul” 21 aprilie 1939).
 
 ***
 
Biografia Regelui Carol I
            Regele Carol I s-a născut laSigmaringen, la 20 Aprilie st.n.1839,şi a fostal doilea fiu al luiCarol Anton de Hohenzollern.Fratele său mai mare era principele moştenitor Leopold, iarfraţii mai tineri, principii Antonşi Frederic. Mai erau şi două surori, principesele Ştefaniaşi Maria, cea din urmă devenind maitârziu contesa de Flandra, mamafostului rege al Belgiei, Albert.            
            Prima educaţie a micilor principi fu încredinţată unei guvernante franceze, d-ra Picard, iarconsilierul eclesiastic Emele îlînvăţă primele noţiuni ale ştiinţelor.
            În 1848, principele Carol Anton trecu guvernarea fiului săuCarol-Anton, care acordă locuitorilor mai multe reforme liberale. Cu toate acestea, greutăţileguvernării tot erau marişi la 7Decembrie 1849, Carol-Antoncedă Coroanei Prusiei dreptul desuveranitate asupra principatuluide Hohenzollern. Tânărul Carol,viitorul rege al României, înuniformă de cadet al Hohenzollernilor,asistă împreună cu fratele său la ceremonia acestui eveniment de seamă.             Baronul de Stillfried-Rattenitzremise prințului de Hohenzollerno scrisoare personală a regelui, care îi decerna titlul de alteţă,îi garanta rangul de principe suveran în confederaţia germanică,asigurăndu-i privilegiile ca principe ieşit din familia regală aPrusiei.
            Atunci începură pentru prinţul Carol şi pentru fratele săumai tânăr anii de studiu. Tineriiprinţi, împreună cu preceptorullor se duseră la Dresda, subpseudonimul de baronii de Strassberg.
            Acolo legară prietenie cu alţitineri de seama lor de la curteasaxonă.
            După ce sfârşi la Dresda, prinţul Carol îşi exprimă dorinţa sădea examen la Münster, ca sublocotenent, şireuşi cu succes.
            Ca recompensă, prinţul Antonîl trimise în Elveţiaşi în Italiade Nord.
            La 1 ianuarie 1857, prinţul Carol fu numit locotenent secund înregimentul de artilerie al gărzii,armă pe care dânsul o alesese.La fortăreaţaJülich se familiarizează cu serviciul practic.


La Berlin, prinţul Carol frecventă mai întâi şcoala de artilerieşi geniu, luând în acelaş timp şilecţiuni particulare de matematică, fortificaţii, chimie, fizică,limba franceză, ridicarea, de planuri etc., cu profesori particulari.
            În August 1857, prinţul împreună cu tatăl său luă parte lamanevrele diviziei 41, la experienţele de tir de la Schweidnitz,unde făcu cunoştinţă cu generalul Moltke.
            Acesta a spus următoarele cuvinte despre prinţul Carol, cuvinte în adevăr profetice:
            „Tânărul principe de Hohenzollern va juca un rol în viaţăşiva face să se vorbească despreel”.
            În 1861 făcu două călătoriiscurte în Sudul Franţei.
            Două călătorii a făcut principele în Algeria. În cea dintâi afăcut o excursie în interiorulţării.
            A vizitat Constantina, Batna, Biskra, a intrat chiar în pustiul Saharei, apoi s’a întors laOran, deunde prin Gibraltar s’aîntors în Europa. La Madrid fuprimit la curte cu toate onorurile, ce i se datorau.
            A vizitatşi Parisul în Decembrie 1863, unde a urmat cursuriparticulare de istorieşi literatura franceză. Întors din Berlin, îşi reluă serviciul în regimentul al doilea dedragoni. În 1864 trupele prusieneocupară Schleswig-Holstein; ameninţate de focul duşmanului,prinţul ceru tatălui său să roagepe regele Prusiei să-i dea voe săse ducă pe teatrul războiului.
            A fost numit ofiţer de ordonanţă al prinţuluimoştenitor Frederic Wilhelm. Prinţulmoştenitorera detaşat la statul major alfeldmareşalului, contele de Wrangel.
            Prinţul Carol suportă toate oboselile campaniei, frigul, marşurilepe zăpadă şighiaţă. Într’o noapte merse printr’o zăpadă până labrâu.
            Luă parte la atacul Fredericiei,cea mai puternică fortăreaţă dinDanemarca,şi se expuse aşa, încât a trebuit să intervină feldmareşalul Wrangel, care să-l oprească.
            Luă însă parte la diferitesalte de redute, foarte sângeroase;la sfârşitul lui Iunie trecu şi ella Alsensund, apoi în Decembrie,când războiul se sfârşi, se întoarse la Berlin.
            Prinţulmoştenitor îi dete o sabie de onoare, pe al cărei mânererau ornamente gravate de mânaprincipesei moştenitoare. Sabia îifu dată în ziua botezului principelui Sigismund, fiul prinţuluimoştenitor, naş fiind principeleCarol.
            Deoarece contractase o boală de urechi în timpul campaniei, fu nevoit să facă o cură în Elveţia, apoi se reîntoarse la Berlin. Anul1865 trecu fără evenimente importante. În 1866 însă, România îl rugă să-i conducă soarta.
            Marele Rege a domnit 48 deani şi a murit la 27 Septembrie 1914, plâns de tot poporulromân.
            A fost înmormântat la Curtea de Argeș („Universul”, 21 aprilie 1939).
 
***
Un portret al Regelui Carol I
            A fost o mare fericire că în clipe hotărîtoare, un suveran ca Regele Carol să fie înconjurat de oameni ca Brătianu, Kogălniceanu şi Rosetti, bărbaţi de stat în cel mai înalt înţeles al cuvântului, cu vastă experienţă politică, cu cunoştinţa adâncă a României şi a Europei, cu autoritate recunoscută şi cu patriotism încercat.
            Carol, pe atunci Domnitor, a fost un factor hotărîtor în marile realizări pentru că era un bărbat înţelept, prudent, cu mare convingere a menirei poporului de care Dumnezeu îl legase, cu simţ al demnităţei personale şi a Statului, cu firească ambiţiune pentru Ţarăşi pentru El. Era înţelept pentru că avea voinţă fără încăpăţânareşi pentru că era un tactician politic desăvârşit. Avea însuşirea capitală pentru un Suveran constituţional de a cunoaşte oamenii şi de a şti să se înconjoare, îl ajutase şi norocul strângând în jurul său trei bărbaţi, care reprezentau un capital politic neasemuit.

Aceşti mari bărbaţi, în acele grele vremuri, au lucrat mână în mână în cea mai deplină înţelegereşinefrămăntaţi de nici una din acele josnice patimi, cari fac adesea viaţa politică atât de crudă, atât de tristă şi atât de stearpă.
            Carol I-iu era un adevărat Suveran constituţional fiindcă era totdeodată şi liberal şi conservator.
            Era liberal prin tradiţia familiei de Sigmaringen, care reprezenta în familia de Hohenzollern ideile liberale. Tatăl Regelui Carol fusese prim ministru liberal înainte de regimul ultra-conservator al Principelui Bismarck. În familia de Hohenzollern-Sigmaringen era tradiţieşieducaţie liberală, îmi spunea odată Regele Carol, că profesorul său îi zicea: „Ai ca primă datorie, să faci să se uite în relaţiile cu alţii că eştiprinţ”. El era liberal şi prin temperament. In cercetarea chestiunilor era totdeauna împins spre soluţiuni liberale.
            Dar, era şi conservator. Era conservator fiindcă era Rege şi orice Rege, oricât ar fi de liberal, oricât ar fi de înaintat, chiar în soluţiunile cele mai înaintate pe care le admite concepţia sa, nu poate să nu aibă o preocupaţiune conservatoare, în sensul cel bun al cuvântului, în sensul de ordine şi continuitate. Şi mai era conservator fiindcă fusese ofiţerşi încă ofiţer prusian, adică cu spiritul acela de ordine şi disciplină, care a dăinuit întotdeauna în această armată.
            El era stăpânit de două concepţiuni, de două preocupaţiuni statornice:Menirea României şiconştiinţa datoriei. Rar se poate întâlni un om, care să aibă mai vie şi mai trează conştiinţa datoriei. Aceasta era şi o însuşire personală, dar era şi un rod al educaţiei, căci în familia de Hohenzollern până în vremurile noastre, conştiinţa împliniri datoriei a fost temeiul chiar al tradiţiei sale.
            Fusese o fericită împrejurare că cu sângele german, cu însuşirile lui de ordine, se aliase şi mult sânge francez cu facultăţile lui de fineţă, cari erau desigur caracteristice la Regele Carol şi la fraţii săi.
            În asemenea condiţiuni, hotărârile sale erau fireşte determinate de interesele mari ale Statului.
            Am avut fericirea să-l apropii, în situaţiuni foarte mari şi foarte grele şi pot să-mi dau seama de ceea ce i-a îngăduit să îndeplinească în istoria noastră un rol atât de considerabil.
            În deosebi, în ultimii săi ani, când toamna vieţei muiase scoarţa de rezervă cu care Domnitorul tânăr se încinsese sosind în ţară streină, am constatat deodată cu viul său interes pentru studiile istorice, neasemuitul învăţământ ce trăsese din vasta experienţă a vieţei sale; ore întregi îi plăcea bătrânului Rege să prelungească timpul necesar raportului ce îi presintam, povestind cele ce făptuise sau la care asistase, descriind bărbaţişi femei pe care îi cunoscuse şi sub farmecul amintirilor, uitând – el atât de punctual – ora mesei, la grija cărei era silită a-i rechema Regina cea neştiutoare de precisiunile materiale. În relaţiunile pe care am avut onoarea să le am cu dânsul, încă din tinereţele mele şi pe care le-am avut până în ultimele sale zile, mi-am dat socoteală cât putea să fie înrâurit de nevoile mari ale Statului şi cum dacă i le puneai înainte, găseai la Dânsul oînţelegere, care îl făcea să primească soluţiuni, cari altfel ar fipărut incompatibile cu un om devârsta şi trecutul său.
            Aceasta am putut-o în deosebiconstata într’o împrejurare foartemare, când a fost vorba de revizuirea constituţiei. Desigur că nuera uşor pentru un Suveran devârsta lui şiînvăţat cu un alt temei al Statului.
 

Când i s’au arătat nevoia superioară, impusă de desvoltarea statului şi de viitorul neamului, Regele Carol a înţeles-o şin’a încercat s’oamâie.
            Mai este o altă împrejurare hotărâtoare în care mi s’a doveditacelaș caracter al Regelui.      Cu primejdia de a mă depărtade subiect, găsesc un fericit prilej să fac o mărturisire, care nădăjduesc că va pune capăt la multeînvinuiri nedrepte, aduse primului nostru Rege și indirect și mie.S-a spus, că atunci când am făcutprima înţelegere cu Ruşii, în vederea unui război în direcţie protivnică aceleia a politicei noastre,dinainte, adică când am convenitîn schimbul unei neutralităţi binevoitoare, care trebuia să ne ducăla alianţă cu ei şialiaţii lor, eisă ne recunoască dreptul de a revendica ţinuturile din Austro-Ungaria locuite de Români, am făcut-o fără ştirea Regelui Carol.
            Este drept că am hotărât să rămână aprobarea secretă şi cachiar guvernul rus să creadă căînţelegerea este făcută numai demine, fără ştirea Regelui. Dar eu nu aşi fi fost prim-ministrul care să fac asemenea act fără ştirea Suveranului pe care-l serveam.
            Regele Carol a încuviinţat actulmeu şi ca unul care i-am cunoscutmai de aproape gândul, simţireaşi legătura cu poporul şi menirealui, pot să declar cu toată conştiinţa că n’ar fi împiedecat Suveranul de la Plevna desăvârşireaoperei căreia îi închinase viaţaşiînfăptuirea celor mai mari aspiraţiuni ale neamului, pe care el lesimţea(Ion I.C. Brătianu,„Universul”, 21 aprilie 1939).
 
 
 
Încoronarea Regelui Carol I și a Reginei Elisabeta. 10/22 mai 1881
 
***
Pioasa pomenire a Regelui Carol I
Slujba religioasă dela Curtea de Argeş.- Au luat parte
M.S. Regele şi Marele Voevod Mihai
            Cu prilejul împlinirii unuiveac, delanaşterea primului Regeal României, Carol I,s’a făcut eri, la Catedrala din Curtea de Argeş, o pioasă pomenire, în prezenţa M.S. Regelui Carol II, aMarelui Voevod Mihai, a consilierilor regalişi membrilor guvernului.
            Necropola regească, în care-şidorm somnul de veci, voevozişiregi, domniţeşi regine, este înveşmântată în aceste zile de primăvară, în imaculata ninsoare apomilor înfloriţi.
            Natura întreagă palpită de viaţă nouă.
            Flori proaspete, flori de primăvară, au fost presărate pe mormintele regilor.
            Portretul Regelui Carol I şi alReginei Elisabeta,ctitori restauratori ai vechei mănăstiri, ridicată de Neagoe Basarab, sunt învăluite în lumina candelelor deargint
            Restaurată în 1881 de Vodă Carol I, catedrala păstrează aceiaşistrălucită înfăţişare până în zilelenoastre.
            Cu prilejul refacerii, Regele Carol I a pus de s-a gravat, pe frontispiciul interior, cu litere de aur, aceste versuri:
Tu ce te lupţi în lume,
[cu crâncena durere,
Tu ce din umbra deasă
[aspiri să vezi lumină,
În ăst locaş de pace
[găsi-vei mângâere,
Altarul varsă raze
[pe fruntea ce se’nclină...
            Slujba de pomenire creştinească, a în veci neuitatului RegeCarol I, s’adesfăşuratîntr’o atmosferă de profundă pietate.
            Suveranul şi Marele VoevodMihai s’au închinat în faţa mormântului, depunănd frumoasejerbe de lalele roşii, deasupracriptei.
 
SOSIREA MEMBRILORGUVERNULUI
            Trenul ministerial cu membriiguvernului a sosit la ora 11.35.
            Din tren au coborât d-nii: Armand Călinescu, preşedintele consiliului de miniştri; prof. N. Iorga, G.G. Mironescu, dr. C. Angelescu, consilieri regali; d-niiminiştri: Mitiţă Constantinescu, V. Iamandi, general dr. N. Marinescu, Victor Slăvescu, M. Ralea,M. Ghelmegeanu, M. Zigre, Silviu Dragomir, Traian Pop, N.Cornăţeanu, ing. Bujor, P. Andrei, general Paul Teodorescu;subsecretari de stat: general Gabriel Marinescu, general MihailM. Măgureanu, E. Titeanu, D.V.Țoni, părintele Nae Popescu,Const. Băran, Victor Jinga, I.M.Sadoveanuşi d-nii: prof. G. Alexianu, rezident regal al ţinutului Bucegi; general Argeşeanu,comandantul corpului II armată;general FloreaŢenescu, şefulmarelui stat major; general Coroamă, Vlahide, secretar generalla preşedinţie; Demetriade, director la preşedinţie.            În gară, au fost primiţi ded-nii col. Cameniţă, prefectul judeţului; Retevoescu, primarul oraşului; maior Stoicescu, comandantul legiunii de jandarmi şiTănăsescu.
            Din gară, membrii guvernuluişi celelalte persoane au plecatcu automobilele la catedrală,unde au aşteptat sosirea Suveranului. Preşedintele de consiliu a depus jerbe de flori la mormântulRegelui Carol I.
 

SOSIREA M.S. REGELUI ŞI A MARELUI VOEVODMIHAI
            Trenul regal a sosit la 11.55.
            M.S. Regele şi Marele VoevodMihai au coborît din tren, fiindîntâmpinaţi de d. Armand Călinescu, preşedintele consiliului deminiştri.
            M.S. Regele şi Marele VoevodMihai erau însoţiţi de d-nii: E.Urdăreanu, ministrul palatului;general Baliff, consilier regal;Flondor, mareșalul palatului;Mocsony, maestru de vânătoare,baron Stârcea, dr. Mamulea, medicul Casei Regale; general Swiedenek, adjutant regal; colonel Filiti, col. Rusescu; col. Mihăilescu; lt.-col. Dămănceanu, maior IlieRadu.
            În faţa catedralei, M.S. Regele şi Marele Voevod Mihai aufost întâmpinaţi de P.S. episcopGrigore.
            În catedrală, Suveranul a depus jerbe de lalele la mormântulregelui Carol I şi al AuguştilorSăi Părinţi.
 
SERVICIUL RELIGIOS
            S’a oficiat apoi un serviciu religios pentru pomenirea RegeluiCarol I, Reginei Elisabeta, Regelui Ferdinand şi Reginei Maria.
            Slujba a fost oficiată de P.S.episcop Grigore, părintele NaePopescu, subsecretar de stat,preoţii Hagi Giuţu, Diaconescu,diaconii Iordan Niculescu, Evghenie şi Vasile Ionescu.             Răspunsurile au fost date decorul seminarului, sub conducerea d-lui prof. Agopian.
            La sfârşitul serviciului divin,M.S. Regele, Marele Voevod Mihai, suita şi membrii guvernuluiau trecut în faţa mormântuluiRegelui Carol I, unde P.S. episcop Grigore a citit rugăciuneade deslegare, iar corul a intonat„Vecinica Pomenire”.
            După terminarea serviciuluidivin, Suveranul ieşind în curteacatedralei, a dat mâna cu toţiminiştrii, întreţinându-se îndelung cu d-nii N. Iorga, ArmandCălinescu şiceilalţi consilieri regali.
            Trenul regal a plecat din localitate la ora 13, iar trenul ministerial la ora 13.30(„Universul”, 23 aprilie 1939).
 
 

Ti-a placut articolul?




Nume:

Email:

Comentariu*:

Articole asemanatoare

#DobrogeaDigitală Portretul lui Ion I. C. Brătianu – „Este de-o inteligenţă pe care numai un mare prost ar putea s’o pue în încurcătură“

08 Jan 2022 3552

Știați că... Astăzi se împlinesc 156 de ani de la nașterea lui Ion I.C. Brătianu, unul dintre artizanii României Mari

20 Aug 2020 1200