Episodul al II-leaVânătoarea de capete

Nu e lucru deloc uşor să găseşti oameni. Observaţia este valabilă şi la modul general (cred că aţi aflat-o pe cont propriu!), dar mai ales la cel particular, adică privat. Unde interesul păstrării standardelor unui brand nu este egalat decât de obligaţia respectării unor termeni şi termene de necesitate absolută în realizarea oricărui proiect.

Practic, concret sau cum vreţi să spuneţi, fiecare ediţie locală s-a născut din nimic. Din nimic şi cu nimeni. Gândiţi-vă că numai doi oameni (atât: editorul-şef şi secretarul de redacţie detaşat de la Bucureşti pentru a asigura tot ce înseamnă DTP-ul!) lucrau sub o presiune formidabilă, fiindcă la mijloc se aflau investiţii, timp, exigenţe. Făceau şi erau de toate: şi recrutori de Human Resources, şi versaţi în imobiliare, şi ziarişti, şi corectori, şi experţi în mobilier, mochete ori decoraţiuni, şi specialişti în coaching (foarte greu se încheagă o echipă!), şi grămătici, şi stilişti, şi psihologi (să vezi de câte evaluări e nevoie, peste câte tipuri de abilităţi şi competenţe dai sau câte feluri de temperamente trebuie descoperite, strunite, stimulate ori dirijate, spre a fi corect fructificate, trebuie să fii un pic de Dumnezeu!). Şi, la urmă de tot, dacă se mai găseau pe-acolo ceva rezerve de timp şi bunăvoinţă karmică, mai puteau fi şi călători sensibili, bărbaţi sau intelectuali cu simţuri!

În seara aceea de toamnă, în care Gheorghe Verioti ne-a depus în faţa Hotelului Intim (fostul Hôtel d'Angleterre din Peninsulă, unde Eminescu a locuit timp de zece zile, în iunie 1882... vă daţi seama, exact cu un an înainte de a se stinge, venise acolo, pentru prima oară să vadă marea, cu moartea în suflet! - aflat pe strada Nicolae Titulescu nr. 9, la o distanţă aproximativ egală de Palatul Sturdza, Hotel Carol I şi Catedrala Mitropolitană, asta ca să ştiţi că eram şi sunt în continuare fascinat de istoria locului!)... deci, în seara aceea, nu ştiam cu precizie ce vom face acolo. Ce vom construi? De unde vom pleca şi unde vom ajunge? Pentru câtă vreme vom construi? Şi, mai ales, cu cine?

Zile de-a rândul, eu şi Răzvan Adam, colegul de la Bucureşti care m-a secondat în toate experienţele - pigmentate cu savoare şi, uneori, aventură - de pionierat ale ziarului, nu reuşeam să ieşim din şirul epuizant de interviuri ce aveau loc la sediul unei companii de shipping (prima „reşedinţă" a ziarului!). Până şi pauza de masă o petreceam tot acolo, la cantina instituţiei. Erau întâlniri cu oameni pe care-i vedeam pentru prima oară şi cărora ni se transfera responsabilitatea uriaşă de a le schimba viaţa. Unii erau tineri, fără nicio altă experienţă decât entuziasmul, alţii maturi (care lucrau în alte zone ale media locale), unii crocant de naivi, alţii enervant de tupeişti, unii cu pasiune clocotitoare pentru ziaristică, alţii neofiţi, unii servili sau doar respectuoşi, alţii puţin aroganţi sau insolenţi de-a dreptul... Adică, oameni. Oameni de toate felurile, care intrau tăcuţi, cu privirea în pământ, cotropiţi de emoţie sau de frică şi care îşi puneau destinul, timp de o oră, în faţa noastră, la control, pe mobilierul elegant din biroul patronal pe care Gheorghe Verioti ni-l pusese la dispoziţie. Unii au pierdut şi au plecat. Alţii au câştigat şi au rămas.

(În episoadele următoare, am să vă vorbesc despre oamenii de la ZIUA, despre parfumul de sălcioară, despre jazz, despre iubirea de Peninsulă, despre iaurt şi dobrogene, despre cerul de la capătul lumii şi despre alte şi alte minunăţii.) Lectură plăcută!