Editorial Şi libertatea se învaţă, nu-i aşa?

Godinul din hol, lampa cu gaz, desenele animate cu iepuraşul şi coiotul. „Nu zaieţ, nu pagadi!“ Doar două ore de curent pe zi. Mâncare pe cartelă. Gentuţa mea de grădiniţă pe grena şi bleumarin, design minimalist, auster, pentru ca nimic să nu iasă în evidenţă. Cenuşiu, mult cenuşiu. Cât vedeai cu ochii: pe stradă, la cămin, la grădiniţă. Ah, libertatea…

Magazinele „Metalo-chimice“, „Electro-casnice“ şi „Alimentara“. Rece, impersonal. La „Cofetăria“, mobilier melaminat, roşu. Un kitsch. Aveam vreo patru ani, dar tot îmi displăceau măsuţele alea meschine.

Gumă de mestecat incredibil de tare, care se fărâmiţa în gură. „Veronico, Veronico, fată bună şi cuminte! “ „Cântarea României“, „Floarea din grădină“, „Steaua fără nume“ şi „Dialog la distanţă“. Diafilmele mele cu poveşti şi iubitul pick-up. Şi multe, multe discuri de vinil.
Frica oamenilor mari. Suferinţa şi cenzura. Cuvinte precum „libertate“, „Occident“, „afară“ şi „dincolo“ reveneau obsesiv. Rochiţele mele frumoase cumpărate „pe sub mână“ sau „de la vaporeni“. Ah, libertatea…

Uniforma de pionier. Pe-asta n-am prins-o. A venit revoluţia. Mai multă frică, mai multe lacrimi, capătul răbdării, fericire isterică, incertitudine, disperare, moarte, martiri, sacrificiu. În sfârşit, libertatea!!!

Primele buticuri, primele consignaţii, marfă cât cuprinde. Mama şi tata cumpărând zilnic teancuri de ziare. Devorau presa. Presa liberă. Oamenii mari şi presa. Eu, de şase, şapte ani şi ziarele mari cât mine.

Clasa întâi. Primul ghiozdan primit din Turcia. De-a dreptul avangardist! Bleumarin, cu buzunar. Avea pe el doi iepuraşi desenaţi, iar codiţele lor erau roz.

Pe stradă şi la tomberoane ambalajele deveniseră colorate. Nu mai vedeai toate acele nuanţe nesuferite de gri. În viaţa noastră îşi făcuse loc un oarecare roz. Forţat, chinuit, dar Doamne, atât de dorit! Nu înţelegeam cine şi de ce îi spusese lui Mircea Dinescu „Mircea, fă-te că lucrezi!“. Mereu o rugam pe mama să-mi explice şi mi-a explicat. Acum vreun an l-am auzit pe Ion Caramitru, invitat la o emisiune TV, spunând: „Fals! Eu n-am spus aşa ceva! Am spus Mircea, arată că lucrezi!“
 
Câţiva ani mai târziu, mineriadele. Mor studenţi şi intelectuali. Miron Cozma devine personaj de prime-time. Falşi revoluţionari şi tot soiul de turnători la Securitate ne dau şi astăzi lecţii de viaţă din platourile televiziunilor şi în cadrul ceremoniilor organizate de 1 Decembrie. Ce ruşine, Doamne! Şi, din nou, ah, libertatea…
Am trecut de la o guvernare a fricii şi-a cenzurii la o atât de necesară, dar paradoxală, agonică democraţie. Şi mă gândesc că, poate, cine ştie, n-am învăţat cum trebuie libertatea. Sau poate-am uitat pentru ce s-a murit în ’89. E, totuşi, păcat…
 
Articol publicat pe www.adacodau.wordpress.com în decembrie 2011.