#citeșteDobrogea: Congresul de pace de la Berlin (1878) - consfințirea independenței de stat a României

Congresul de pace de la Berlin a fost locul de întâlnire al marilor puteri care au discutat și au trasat frontierele Europei Centrale și de Sud după conflictul ruso-româno-turc din perioada 1877-1878.
După discuțiile aprinse din 1878 de la San Stefano, prin care Rusia țaristă încerca să își impună hegemonia asupra Europei centrale, având în vedere o dominație asupra fostelor teritorii care aparținuseră sau fuseseră controlate de Imperiul Otoman, se va organiza un nou congres de pace unde aveau să se reia discuțiile cu privire la independența statală, printre care și a României.
În perioada 1 iunie -1 iulie 1878 vor avea loc discuții aprinse la Berlin între reprezentanții marilor puteri.
Ion C. Brătianu și Mihail Kogălniceanu au mers la Berlin pentru a reprezenta interesele României, stat beligerant în războiul ruso-turc din 1877-1878. Aceștia îi solicită cancelarului german Otto von Bismarck, care conducea lucrările congresului, să fie primiți la discuții și îi înmânează un memoriu din partea guvernului român. În memoriu erau stipulate mai multe solicitări grupate sub forma a cinci puncte:
1. Recunoașterea independenței;
2. Plata unor  chltuieli de război;
3. Insulele din Delta Dunării și Insula Șerpilor;
4. Interdicția pentru trupele ruse de a tranzita teritoriul Dobrogei, timp de doi ani, pentru a controla teritoriul Bulgariei, lucru stipulat în cadrul Tratatului de la San Ștefano;
5. Retrocedarea celor trei județe din Sudul Basarabiei ( Cahul, Bolgrad și Ismail) primite de Moldova în 1856, după Războiul Crimeei sau acceptarea unei compensații teritoriale și financiare.
În acest ultim caz se vorbea de primirea Dobrogei până la Varna-Rusciuk și o compensație financiară de 200 de milioane franci. Pentru această variantă am fost sfătuiți de Otto von Bismarck să optăm, iar Carol I și M. Kogălniceanu și-au dat acordul verbal, numai că Ion C. Brătianu nu accepata ușor aceste impuneri din partea marilor puteri și mai cu seamă din partea Rusiei. Prin memoriul adresat congresului se solicita ca nici un teritoriu aflat sub controlul României să nu fie înstrăinat. Acest lucru îngreuna lucrurile, din ce în ce mai mult.
Delegații României au fost admiși în sala discuțiilor pe data de 19 iunie/1 iulie 1878, doar o singură dată. Se spunea că reprezentanții României care au prezentat situația participării noastre la conflictul ruso-turc, pierderile umane și materiale înregistrate și suferințele îndurate în decursul a câteva sute de ani, nu au influențat reprezentanții marilor puteri europene. Cei doi au fost auziți, dar nu și ascultați.
Semnarea tratatului de la Berlin anula prevederile Tratatului de la Paris din 1856, ale Tratatului de la San Ștefano din 1878 și ni se impunea voința marilor puteri europene, care a ținut cont de interesele Rusiei și nu a ținut cont de interesele statelor mici care au luptat alături de puterea țaristă împotriva puterii otomane.
Prin urmare, România trebuia să cedeze cele 3 județe din Sudul Basarabiei, către Rusia, primind în schimb Dobrogea, Delta Dunării și Insula Șerpilor. Granița cu Bulgaria era trasată de la răsărit de Silistra până în sud la Mangalia, fără a primi despăgubiri de război pentru efortul nostru din timpul conflictului, precum și trecerea trupelor ruse timp de un an către teritoriul Bulgariei.



Recunoașterea independenței de stat a României era condiționată de modificarea articolului 7 din Constituția de la 1866, cu referire la dreptul la cetățenie, care inițial era acordat doar creștinilor. În acest context modificarea articolului 7, avea în vedere populația israelită, destul de numeroasă, în special în Moldova, dar și populația musulmană ( turci și tătari) rămasă în Dobrogea, după părăsirea provinciei de autoritățile otomane.
Modificarea acestui articol avea în vedere toleranța religioasă, acordarea unor drepturi politice și dreptul la proprietate.
Aceste impuneri au fost considerate de oamenii politici români o adevărată umilință adusă statului român, căutându-se vinovați pentru situația respectivă, dar în cele din urmă situația a fost depășită cu tact și diplomație.  

Putem conchide prin a spune că marile puteri au pus România în fața faptului împlinit, de data aceasta, după ce cu ceva timp în urmă, în anul 1859, prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, românii puseseră Europa în fața faptului împlinit.
 
Bibliografie selectivă
Titu Maiorescu, Istoria politică a României sub domnia lui Carol I, Editura Humanitas, București, 1994
*** Istoria românilor, Compendiu, Editura fără frontire , Iași, 1994
Vlad Georgeascu, Istoria românilor, Editura Humanitas, 1993
 
Despre Adrian Ilie:
Licențiat și masterat în istorie - Universitatea „ Ovidius” Constanța, șef de promoție.
Doctor în istorie și cursuri postuniversitare - Universitatea din București.
Director din anul 2020 al Colegiul Național Militar „Alexandru Ioan Cuza" Constanța/ Școala Gimnazială „Constantin Brâncuși” Medgidia (2017-2019).
Metodist, responsabil Cerc pedagogic și membru în Consiliul Consultativ (ISJ Constanța).
Autor al mai multor lucrări și studii despre Medgidia și Dobrogea.
Autor al unor studii și cărți de metodică și management.
Membru în Comisia Națională de Istorie din cadrul M.E.N.
Membru al Societății de Științe Istorice din România.
Membru al Asociației Culturale „Mehmet Niyazi” Medgidia.
Membru în grupurile de lucru pentru realizarea programelor școlare pentru gimnaziu în cadrul M.E.N. (Istorie /Istoria minorității turce în România).
Membru în Comisia monumentelor istorice Medgidia.
Realizator emisiune istorică - REPERE ISTORICE - Alpha Media TV (2013-2018).
Premii obținute pentru activitatea publicistică.
Premiul „Virgil Coman" pe anul 2017, conferit de Societatea de Științe Istorice din România.

Bibliografie selectivă
Titu Maiorescu, Istoria politică a României sub domnia lui Carol I, Editura Humanitas, București, 1994
T.C. Văcărescu, Luptele românilor în resbelul din 1877-1878, București, 1887
*** Istoria românilor, Compendiu, Editura fără frontire , Iași, 1994

Citește și:
#Dobrogea145 Tratatul de la San Stefano sau refuzul de a-i asculta pe români