#DobrogeaDigitală: Informația în oceanul virtual

Trebuie să vă spun că eu nu am un atașament special față de suportul informației, de orice fel. A fost la început piatra, apoi plăcuța de lut ars, apoi papirusul, apoi hârtia. Acum cartea pe hârtie pare să-și trăiască ultimele decenii, zile. Ce să zic ? Cu atât mai bine pentru păduri?


Ori ce câte ori gândul că aș putea trăi până să pierd plăcerea de a răsfoi o carte mă întristează, îmi amintesc ce coșmar e să pun cărțile în cutii la fiecare zugrăvit și apoi să le scot, să le scutur/șterg de praf la fiecare curățenie, să strănut, să tușesc, să fac alergie, până le pun la loc. Și- -mi trece orice ipotetic viitor regret. Când mă mai gândesc la deranjul celui care va goli după noi apartamentul, care de mult s-a obișnuit să aibă pe tabletă de trei ori cât conținutul bibliotecii noastre, dacă e cititor, dacă nu… nu, mă simt și mai împăcată cu inevitabilul.


Dar… (fiindcă există un mare DAR) sunt conștientă și că viitorul acesta al cărții, al informației e unul foarte condiționat. Oceanul virtual este ca oceanul de apă. Nu poți îmbrânci pe nimeni în el și nimeni nu se poate arunca în el, de bună voie, dacă nu știe să înoate.


Or, înotul în oceanul informațional, al științei, literaturii, filosofiei, istoriei, cred că se învață de la cineva care l-a deprins la rândul lui într-o școală (ordonată pe materii și cicluri, când doctoratul se lua mult după liceu, nu înaintea lui), și într-o bibliotecă, ordonată pe domenii și ierarhizată, pe pași mici, care încep cu Punguța cu doi bani și ajung și la Critica rațiunii de judecată, dacă te țin puterile, sau azi, la Homo Deus. Dacă mergi, atras de titlu și pescuiești după sunetul lui ademenitor, ca un doctorat după gimnaziu, acest unic mare pește, te smintești sigur. Asta ca să dau un exemplu, că l-am citit mai recent și a fost cât pe ce să mă smintesc, deși mă socotesc un înotător destul de antrenat.


Cred că digitalizarea cărții și informației, „în aceste vremuri de provocări pentru viitorul unei civilizații care se prefigurează din noi perspective”, cu sau fără pandemii, dar cu atât mai mult, cu ele, este inevitabilă. Și dacă tot e ordin (cum se zicea pe vremea comunismului), atunci cu plăcere. Dar trebuie să executăm ordinul în condiții optime pentru noi, mai ales, nu pentru cel care ni-l ordonă, care poate să nu fie chiar la fel de bine intenționați față de noi, cum suntem noi înșine.
Cred că biblioteca viitorului, virtuală cum va fi, trebuie să semene cât mai mult cu cea a prezentului, alcătuită din cărți, ordonate după toate regulile biblioteconomiei, care e o știință.



Oceanul virtual trebuie neapărat să fie dotat cu panouri indicatoare limpezi, cu fișier, cu sală a cataloagelor, cu bibliotecari cultivați și competenți. Există multe asemenea biblioteci virtuale déjà. Cei care le-au alcătuit, înainte de a sări în apă, însă, știau unde vor să ajungă și ce caută în ocean. Unele biblioteci virtuale sunt atât de pasionante, încât poți ore întregi, să le uiți pe cele tradiționale. Iar asta nu numai fiindcă în afară de cea de acasă, sunt mai toate închise, de aproape un an și vor mai fi încă o vreme închise. Ci pur și simplu fiindcă numărul oamenilor talentați, informați, pasionați, creatori, nu a scăzut.

Am însă mari neliniști că fără acest antrenament prealabil, cei care sar azi direct în ocean, vor face deosebirea între informație și non-informație, între știrea adevărată și cea falsă, între tentativa de manipulare și intenția de a-ți vinde un produs de calitate, între cartea bună și cartea proastă etc. Într-o țară ca a noastră, în care oamenii n-au prea luat cu asalt bibliotecile, librăriile, muzeele, sălile de concert, teatrele și cinematografele, înainte ca ele să se mute în spațiul virtual, mă tem că mulți care se vor arunca în oceanul viitorului se vor îneca înainte de a-și da seama și se vor duce la fund, cu țară cu tot.


Despre Doina Jela:
S-a născut pe 1 martie 1951, în localitatea Vadu, județul Constanța. Este absolventă a Universității din București, Facultatea de Filologie, prozatoare, publicistă, autoare a unui mare număr de eseuri, cronici, recenzii, interviuri, apărute în reviste ca Tomis, Artă, Amfiteatru, România literară, Contemporanul, Familia, Observator (Munchen), 22, Vatra.
În 1995, publică la Editura Humanitas romanul non-fictiv „Cazul Nichita Dumitru”, răsplătit de Asociația Internațională a Scriitorilor și Oamenilor de Artă Români, cu sediul la Washington, cu premiul de onoare pe anul 1996. În 1997, publică la Editura Polirom volumul „Telejurnalul de noapte”. În 1998 îi apare în colecția „Procesul comunismului“ volumul „Această dragoste care ne leagă”, desemnat „Cartea anului“ la Târgul internațional de carte de la Timișoara. În 1999 îi apare, tot în colecția „Procesul comunismului“, cartea „Drumul Damascului” (reeditată în 2002), iar în 2001 „Lexiconul negru, unelte ale represiunii comuniste”. Tot în anul 2001, regizorul Lucian Pintilie, inspirat de cartea „Drumul Damascului”, a realizat filmul „După-amiază unui torționar”.
A tradus pentru Editura Humanitas „Antologia gândirii juridice” de Phillippe Maulaurie; pentru seria „Procesul comunismului“ a aceleiași edituri a tradus „Stalin” de Boris Souvarine, în colaborare, „Cartea neagră a comunismului”, coordonată de Stephane Courtois, „Sărută mâna pe care n-o poți mușca” și „O Americă înfricoșătoare” de Edward Behr și, pentru editura Polirom, din italiană, „Omul grec” (culegere de eseuri).


Citește și:

#Dobrogea Digitală: Ioan Popișteanu – om al cetății și savant merituos