18 Jan, 2021 00:00
2056
„În România anului 2019, analfabetismul funcţional păstrează procentul ultimilor ani, cifra incredibilă în jur de 40%. Nivelul scăzut al pregătirii elevilor, în special la sate, a depăşit de mult pragul critic, problema abandonului şcolar a atins cifre care demonstrează o politică deliberată din partea statului de a nu sprijini educaţia, alocând un buget anual, nici măcar de subzistenţă, cel mai mic din Uniunea Europeană.
Se afirma încă din 1923 că avem cultură, dar nu avem educaţie (A. Marghiloman, 1854-1925, prim-ministru, de mai multe ori ministru). Inspirată din legislaţia franceză, celebra reformă a lui Spiru Haret din 1898 era în concordanţă cu interesele culturale, sociale şi naţionale ale poporului român. De aici venea şi marea răspundere a şcolii, afirma Haret: „cea dintâi datorie a ei este de a forma buni cetăţeni şi, pentru a fi buni cetăţeni, trebuie să-şi iubească fără rezerve ţara şi să aibă încredere nemărginită în viitorul ei”. Aşa se explică marea importanţă pe care el a acordat-o predării, în învăţământul primar şi secundar, a istoriei naţionale, geografiei şi limbii române.
Cercetarea ştiinţifică din ţara noastră se impune a fi integrată, subliniez, într-un proiect de ţară, care să fie, în sfârşit, un obiectiv prioritar naţional pentru care merită să depunem un efort colectiv. Cu riscul de a mă repeta, reamintesc raportul Comisiei Europene de la sfârşitul anului 2015, care a trecut aproape neobservat de presă. Este vorba de Monitorul Educaţiei şi Formării, ediţia 2015. Raportul arată locul codaş pe care îl ocupă România în Uniunea Europeană la categoria educaţie, în ciuda faptului că, în fiecare săptămână, un nou articol cu olimpici români este semnalat în presă. Raportul menţionează, printre altele, că, în România: -rata abandonului şcolar este peste media europeană (18,1 % faţă de 11,1 %); -procentul de populaţie cu studii universitare (25%) ne plasează pe penultimul loc pe plan european (la o medie europeană de 37,9%); -procentele de elevi cu vârste de 15 ani cu competenţe reduse în domeniul citirii (37,3%), matematicii (40,8 %) şi al altor discipline ştiinţifice sunt dublul celor medii înregistrate pe plan european.
Cea mai bună cale de a anticipa viitorul educaţiei şi cercetării ştiinţifice într-un proiect de ţară este înţelegerea situaţiei prezente. Cultura ştiinţifică a unei naţiuni înseamnă, în primul rând, recompensarea şi recunoaşterea elitei sale ştiinţifice, a excelenţei institutelor sale care trebuie tratate cu respectul cuvenit.
În Statele Unite această situaţie reprezintă o normalitate a vieţii sociale, unde se ştie că excelenţa este tezaurul cel mai preţios al unei naţiuni şi de aceea atragerea celor mai bune creiere din lume în universităţile lor şi în laboratoarele marilor firme multinaţionale constituie o prioritate naţională. Elitele creează cunoaştere, noul, progresul tehnologic şi implicit dezvoltarea economică. Comparate cu alte grupuri profesionale, elitele ştiinţifice se situează pe primele locuri ale ierarhiei sociale, indiferent de criteriile folosite în mod obişnuit pentru a stratifica din punct de vedere profesional populaţia unei ţări.
La noi în ţară mediocritatea este ridicată la rang de excelenţă şi a început să devină nocivă.
Mai mult, educaţia din România se confruntă cu doctorate plagiate (Emilia Şercan, Fabrica de doctorate sau cum se surpă fundamentele unei naţii, Editura Humanitas, 2017, 210 pag.).
În acest nou volum 7 al seriei Mediocritate şi Excelenţă - o Radiografie a Ştiinţei şi Învăţământului din România, mi-am propus să includ articolele pe care le-am publicat în ultima perioadă (2016-2018), privind temele educaţiei şi cercetării ştiinţifice, interviuri pe care le-am acordat şi au apărut în presă. Am inclus şi materiale apărute ca urmare unei iniţiative a unor membri ai colegiului editorial al «Revistei de Politica Ştiinţei şi Scientometrie» (RPSS) de a organiza Mese Rotunde anuale având ca temă a dezbaterilor educaţia şi cercetarea în forma Think Thank-ului G3A.”
Ti-a placut articolul?
Adauga un comentariu
Nume:
Email:
Comentariu*: