23 Jan, 2021 00:00
2310
„Astăzi am citit în gazete că Enescu a dirijat cu un succes extraordinar Filarmonica din Washington. Începînd cu sfîrşitul lui ianuarie, Enescu va dirija cîteva concerte cu Filarmonica din New-York.
Enescu! Enescu de la repetiţia din sala Ateneului, cînd l-am văzut foarte de aproape, astă-toamnă ! Enescu, ce trecuse atunci pe lîngă noi, venind de la pupitru şi îndreptîndu-se spre fundul sălii (unde ne strecuraserăm doar cîţiva admiratori fanatici), într-o ţinută neglijentă, fără haină, cu cămaşa puţin scoasă din pantaloni, ca şi cum se întorcea dintr-o luptă, cu părul răvăşit, cu toată figura descompusă, aproape devastată. A trecut pe interval, chiar pe lîngă mine, căci stăteam în scaunul de la capătul rîndului.
Într-un fel am regretat că l-am văzut aşa. Zeul de la pupitru era acum un om oarecare ce se ducea în pauză, la toaletă. Cînd a trecut pe lîngă noi, eu mi-am zis în taină: «A trecut pe lîngă tine un Geniu! Nu te simţi strivit?».
Totuşi, mărturisesc că n-aş fi vrut să-l văd astfel, fiindcă îl adoram prea mult în imaginea inalterabilă ce o am despre el, cu arcuşul sau cu bagheta la pupitru ...
Şi Enescu, cel de atunci, dirijează acum Filarmonica din capitala Statelor Unite. Stăpîneşte în momentele acestea poate toată America. Între mine şi el era atunci o întindere de mînă, de-I puteam atinge cu degetul. Astăzi, unde este el, dar cît de mult îl simţim al nostru. În primul rînd al nostru ...
Astăzi a fost ultimul concert bucureştean din anul acesta al marelui Enescu. Vioara lui e un izvor nesecat de artă mare, de bucurie, de optimism. Cu fiecare an încărunţeşte mai mult marele artist, grumazul i se apleacă, dar arcuşul său devine tot mai limpede, tot mai divin.
De cîte ori îl văd şi-l aud pe Enescu, mă duc cu gîndul înapoi, departe, spre vremurile cînd artişti necunoscuţi, dar pasionaţi, creau catedralele nepieritoare, făcute din broderii de piatră şi elanuri mistice, asemeni unor vaste simfonii concretizate în spaţiu. De acolo, din rîndul marilor artişti şi al marilor creaţii, se pare că vine în fiecare toamnă printre noi Enescu, imperturbabil şi senin, spre a despica existenţa în două cu arcuşul său fermecat.
Din ce lume coboară Enescu, ce divinitate protectoare îl ţine sub aripa ei de melodii şi-i conduce degetele pe strune în aşa fel că din jocul lor neobservat aproape se desfac, ca nişte mari crizanteme de sunete, dorurile noastre cele mai înalte, pasiunile cele mai aprinse, reveriile somptuoase ce ne înfăşoară existenţa ca o a doua natură mai blîndă şi mai ocrotitoare ?
George Enescu e numai linie, numai înălţare, numai puritate. Vioara lui se înaripează cu toate darurile personalităţii artistului şi exprimă, cu simplicitatea inspiraţiilor spontane, desăvîrşirea. Enescu este însăşi muzica personificată. Pe podium, imobil, detaşat cu totul de lumea din jur, ca o stană de eben, fără nici o mişcare de prisos, ce-ar voi să anunţe miracolul care se apropie.
În fiecare seară de sărbătoare a sufletelor, Enescu începe să cînte cu o modestie magnifică şi firească, aşa cum soarele apare în fiecare dimineaţă la orizont.
În faţa lui nu mai simţi prezenţa omului care mînuieşte arcuşul, orice urmă de materie se transformă într-un fluid de sonoritate şi totul se scurge din tainele adînci ale fiinţei artistului, ca susurul unui izvor ce dă viaţă muntelui împietrit din măruntaiele căruia ţîşneşte.
Prin Enescu nu mai vorbeşte un om, ci vorbeşte fluxul misterios al unei existenţe transcendente care a găsit în el doar mediul prielnic de a comunica şi de a se manifesta în mijlocul oamenilor. Enescu a atins perfecţiunea în arta de a cînta la vioară. Cînd îl priveşti iriterpretînd o bucată, nemişcat, cufundat cu totul în efluviile de armonii pe care le toarce cu arcuşul său, uiţi că te afli în faţa unui om şi ai impresia că nu cîntă o fiinţă, ci o statuie. Numai mîna se mişcă, numai arcuşul se aude. În timp ce inimile din întreaga sală se contopesc, într-o singură vibraţie de strună, şi sufletele se regăsesc identice, cu aceleaşi tresăriri, emoţii şi incantaţii.
În orice ipostază, Enescu mi-a făcut impresia unui magician care seduce. Lumea În care pluteşte el nu este o lume reală, nu este o lume a noastră. In momentul cînd îşi aşează vioara sub bărbie şi ridică arcuşul pentru a deschide porţile Paradisului, figura lui capătă dintr-odată o seninătate stranie, transfigurată de viziuni pe care numai el are dreptul să le privească. Simţi că ceva alb şi imaculat îl înfăşoară de sus pînă jos şi-I răpeşte pe nesimţite din faţa auditorilor, lăsînd întreaga sală pradă delirului muzical... In tovărăşia viorii sale, ori În faţa orchestrei, căreia îi impune forţa combustiunilor din lăuntrul lui, artistul stăpîneşte o lume ce pulsează dincolo de fruntariile vieţii.
Totul în persoana lui lasă impresia că nu mai are nici o legătură concretă cu viaţa obişnuită. Din această intimitate cu zonele nefiinţei, unde totul e pur şi desăvîrşit, s-au născut sonatele lui, opera Oedip, suiva rustică interpretată zilele trecute - şi tot din aceste zone Enescu vorbeşte, prin vioara lui, oamenilor, ca un zeu.”
Ti-a placut articolul?
Adauga un comentariu
Nume:
Email:
Comentariu*: